Există oameni care intră într-un autobuz și se așază. Alții intră într-un autobuz și, fără să li se fi cerut, aduc cu ei întreaga familie, biroul, medicul, iubitul, copilul, vecina și, uneori, o ceartă începută cu două stații înainte. Nu fizic, desigur. Prin difuzorul telefonului.
Dintr-odată, călătorii află cine n-a plătit întreținerea, ce a spus cumnata, de ce plânge copilul, cât a costat frigiderul și ce rezultate au ieșit la analize. Toate acestea sunt comunicate la un volum suficient de generos încât să beneficieze de informație inclusiv șoferul, deși omul are alte lucruri de făcut și, foarte probabil, alte rude despre care să-și facă griji.
Telefonul mobil a fost inventat pentru a ne permite să comunicăm de la distanță. Difuzorul pare să fi fost inventat pentru a elimina distanța dintre viața noastră privată și nervii celorlalți.
Fenomenul nu se limitează la transportul public. Îl întâlnim în magazine, în săli de așteptare, pe trotuare, în restaurante, în farmacii și chiar în locuri unde liniștea ar trebui să fie o formă elementară de respect. Unii vorbesc pe difuzor ținând telefonul orizontal, la câțiva centimetri de gură, de parcă ar transmite în direct aterizarea unei nave spațiale. Alții preferă apelul video, cu interlocutorul expus involuntar privirilor celor din jur. Camera se plimbă peste rafturi, oameni și fețe străine, transformând spațiul public într-un decor gratuit pentru propria emisiune.
Este unul dintre cele mai ciudate paradoxuri ale epocii noastre. Ne declarăm preocupați de protecția datelor personale, bifăm acorduri, refuzăm module cookie și ne revoltăm când o aplicație ne cere acces la contacte. După aceea, ieșim pe stradă și anunțăm cu voce tare diagnosticul bunicii, salariul soțului și motivele pentru care nu mai vorbim cu nașa.
Problema nu este însă doar una de etichetă. În spatele acestui obicei se află o schimbare socială mai profundă. Spațiul comun nu mai este perceput ca aparținând tuturor, ci ca o prelungire a sufrageriei personale. Dacă eu mă simt bine, ceilalți trebuie să se adapteze. Dacă eu am o conversație importantă, liniștea lor devine neimportantă. Dacă telefonul meu poate reda sunetul tare, înseamnă că am și dreptul să folosesc această posibilitate oriunde.
Tehnologia nu ne-a făcut neapărat mai lipsiți de bun-simț. Ne-a oferit doar instrumente mai performante prin care lipsa de bun-simț poate fi distribuită.
Ar fi ușor să tratăm fenomenul exclusiv cu superioritate. Să spunem că este vorba despre proastă creștere și să închidem subiectul. Realitatea este ceva mai complicată. Pentru unii oameni, apelul video a devenit principala formă de apropiere de copiii plecați în străinătate, de părinții rămași singuri sau de partenerii aflați la sute de kilometri distanță. Într-o societate marcată de migrație, singurătate și familii despărțite, ecranul telefonului este uneori singura masă la care cei dragi se mai pot așeza împreună.
Există și persoane în vârstă care aud greu, oameni care nu se descurcă bine cu tehnologia sau situații în care folosirea difuzorului este necesară. Nu orice voce auzită într-un telefon este dovada prăbușirii civilizației. Empatia presupune să vedem diferența dintre nevoie și nepăsare.
Dar tocmai aici se află limita. Nevoia cere înțelegere. Ostentația cere public. Iar între cele două există, de obicei, o pereche de căști ieftine, un volum redus sau câțiva pași făcuți până într-un loc mai retras.
Poate că vorbitul pe difuzor este și un simptom al nevoii tot mai mari de a fi văzuți. Nu mai trăim pur și simplu o experiență, ci o afișăm. Nu mai vorbim cu cineva, ci lăsăm lumea să observe că vorbim cu cineva. Apelul video purtat în mijlocul mulțimii devine o mică scenă, iar posesorul telefonului este simultan actor, regizor și departament de sonorizare.
Cei din jur primesc rolul de figuranți. Fără contract, fără consimțământ și fără posibilitatea de a schimba canalul.
Bunul-simț nu înseamnă să ne retragem cu toții într-o tăcere monahală. Orașele sunt vii, oamenii vorbesc, copiii râd, telefoanele sună. Spațiul public nu trebuie transformat într-o bibliotecă. Dar există o diferență între zgomotul firesc al vieții și ocuparea sonoră a unui loc comun. Prima ne amintește că trăim împreună. A doua ne transmite că unul dintre noi a uitat acest lucru.
Civilizația nu se măsoară doar în infrastructură, aplicații și telefoane de ultimă generație. Uneori se măsoară în gesturi aproape invizibile. Să reduci volumul. Să folosești căștile. Să amâni o conversație intimă. Să observi că mai există oameni în jurul tău și că liniștea lor are aceeași valoare ca urgența ta de a povesti ce a făcut cumnata.
Telefonul este inteligent. Ar fi nedrept să-i cerem însă să țină locul tuturor celor șapte ani de acasă.
Dan Cristian COARDĂ
