Dunărea nu mai desparte doar două țări. Desparte, tot mai vizibil, două feluri de a privi viitorul. La sud, Bulgaria a intrat în zona euro, dezvoltă capacități uriașe de stocare a energiei și păstrează un nivel general al prețurilor ușor mai redus. La nord, România continuă să vorbească despre reforme, stabilitate și mari proiecte, în timp ce oamenii simt în fiecare lună aceeași realitate apăsătoare. Facturi mai mari, carburanți scumpi, taxe schimbate, venituri care nu țin pasul și o nesiguranță politică devenită aproape permanentă.
Începând cu 1 ianuarie 2026, Bulgaria a devenit al 21-lea stat membru al zonei euro. Conversia s-a făcut la cursul fix de 1 euro pentru 1,95583 leva, după ce țara a îndeplinit criteriile de convergență și a trecut printr-un proces lung de pregătire instituțională. Nu a fost un miracol și nici o decizie luată peste noapte. A fost rezultatul unei direcții urmărite consecvent.
România a intrat în Uniunea Europeană în aceeași zi cu Bulgaria, la 1 ianuarie 2007. Aproape două decenii mai târziu, vecinii noștri au ajuns în zona euro, iar noi nu avem nici măcar un calendar credibil pentru adoptarea monedei unice. Discuția despre euro reapare periodic, de obicei în preajma campaniilor electorale sau atunci când este nevoie de o promisiune optimistă. Apoi dispare, îngropată sub deficite, instabilitate fiscală și reforme amânate.
Adoptarea euro nu înseamnă automat prosperitate. Nu crește salariile prin simpla schimbare a bancnotelor și nu elimină sărăcia. Bulgaria rămâne una dintre economiile mai puțin dezvoltate ale Uniunii Europene și are propriile vulnerabilități. Diferența importantă este că a reușit să atingă un obiectiv strategic pe care România îl invocă de ani întregi fără să se apropie decisiv de el.
Datele Eurostat arată că, în 2025, nivelul general al prețurilor pentru consumul gospodăriilor era de 63 la sută din media Uniunii Europene în Bulgaria și de 65 la sută în România. Diferența nu este spectaculoasă, dar demontează confortabila presupunere că România ar trebui să fie în mod firesc mai ieftină decât vecina sa.
Imaginea este mai nuanțată atunci când analizăm diferite categorii. România avea cele mai mici prețuri din Uniunea Europeană la alimente și băuturi nealcoolice, raportate la media comunitară. În schimb, Bulgaria înregistra cele mai mici prețuri la tutun, aproximativ la jumătatea mediei europene. Prin urmare, nu toate produsele sunt mai ieftine peste Dunăre, însă țigările și, în numeroase perioade, carburanții au rămas mai accesibili decât în România.
În cazul carburanților, diferențele nu apar din senin. Taxele, accizele și deciziile guvernamentale ajung direct în prețul plătit de șofer. Buletinul petrolier al Comisiei Europene consemnează că România a majorat accizele pentru toate tipurile de combustibil de la începutul anului 2026, înainte de a reduce ulterior acciza la motorină. Oscilația spune ceva despre felul în care politica fiscală românească este construită prea des sub presiunea momentului.
Și mai relevantă este comparația din energie. Bulgaria nu s-a limitat să instaleze panouri fotovoltaice și să celebreze recordurile de producție din zilele însorite. A început să construiască infrastructura necesară pentru ca energia produsă atunci când există soare sau vânt să poată fi păstrată și folosită atunci când sistemul are nevoie de ea.
Potrivit raportului de țară al Comisiei Europene, Bulgaria a semnat contracte pentru aproximativ 1.120 MW de baterii asociate capacităților regenerabile și aproape 14.000 MWh de stocare la scară mare. Programul RESTORE urmărește instalarea a cel puțin 3.000 MWh de capacitate utilizabilă conectată la rețelele de transport și distribuție.
România nu pornește de la zero. Transelectrica raporta, la 5 decembrie 2025, o putere instalată în unitățile de stocare de 494 MW și o capacitate de aproape 914 MWh. Sunt investiții reale și necesare, dar diferența de scară față de proiectele contractate în Bulgaria arată cât de repede se poate mări distanța atunci când o țară tratează stocarea ca infrastructură strategică, iar cealaltă înaintează fragmentat.
Bateriile nu produc energie și nu garantează singure securitatea sistemului. Ele oferă însă flexibilitate, reduc pierderea producției regenerabile și pot limita dependența de energia foarte scumpă cumpărată în orele de vârf. Cu alte cuvinte, reprezintă exact genul de investiție care transformă discursul despre independență energetică într-o politică aplicată.
România are resurse pe care Bulgaria nu le are. Dispune de hidroenergie, gaze naturale, două reactoare nucleare funcționale, potențial eolian și solar considerabil și o poziție regională importantă. Cu toate acestea, avantajul natural nu poate înlocui strategia. Poți avea resurse și, în același timp, să plătești scump lipsa rețelelor moderne, a stocării suficiente și a deciziilor luate la timp.
Marea problemă românească nu este lipsa totală a proiectelor. Este lipsa continuității. Fiecare guvern anunță priorități, fiecare ministru redesenează calendarul, fiecare criză produce o nouă improvizație. Investițiile se mișcă greu, regulile se schimbă, iar oamenilor li se cere de fiecare dată să suporte costul tranziției, al deficitului și al promisiunilor neonorate.
Comisia Europeană estimează pentru România un deficit bugetar de 6,2 la sută din PIB în 2026 și o datorie publică aflată pe o traiectorie de creștere spre aproximativ 63 la sută din PIB în 2027. Consiliul Uniunii Europene menține România în procedura de deficit excesiv și a constatat în 2025 că autoritățile nu luaseră măsuri eficiente pentru corectarea situației.
Nici Bulgaria nu trebuie transformată într-un paradis imaginar. Comisia Europeană anticipa pentru această țară o inflație de peste 4 la sută în 2026, iar Consiliul Uniunii Europene a deschis în iulie o procedură de deficit excesiv împotriva Sofiei. Vecinii noștri au probleme economice, tensiuni politice și decalaje sociale serioase. Diferența este că, în pofida lor, au reușit să bifeze obiective strategice pe care România continuă să le amâne.
Adevărata comparație nu este între un stat perfect și unul condamnat. Este între două țări care au pornit împreună în Uniunea Europeană și care au folosit diferit timpul avut la dispoziție.
În România, traiul devine mai greu nu doar pentru că prețurile cresc. Devine mai greu pentru că oamenii nu mai pot anticipa ce urmează. Nu știu ce taxe vor apărea, cât va costa energia, ce măsuri vor mai fi schimbate și dacă sacrificiile cerute astăzi vor produce ceva mâine. Nesiguranța economică este amplificată de instabilitatea politică, iar lipsa unei direcții clare erodează încrederea mai repede decât orice statistică.
Bulgaria nu ne oferă un model care trebuie copiat mecanic. Ne oferă însă o întrebare incomodă. Cum a reușit o țară privită mult timp drept mai săracă și mai puțin pregătită să adopte euro și să contracteze proiecte energetice de mare amploare, în timp ce România încă negociază cu propriile întârzieri?
Răspunsul nu poate fi redus la un partid, la un guvern sau la un singur mandat. Este rezultatul unei boli politice mai vechi, în care fiecare decizie strategică este sacrificată pentru avantajul imediat, iar fiecare reformă este amânată până când costul ei devine mai mare.
Dincolo de Dunăre nu curge lapte și miere. Dar se vede o direcție. La noi, există încă resurse, bani europeni, specialiști și oportunități. Ceea ce lipsește este capacitatea politică de a le lega într-un proiect coerent de țară.
România nu a pierdut definitiv cursa. Dar bate pasul pe loc într-o Europă care nu așteaptă pe nimeni. Iar nota de plată nu ajunge la cei care schimbă guverne, miniștri și promisiuni. Ajunge, de fiecare dată, pe masa aceleiași familii care încearcă să împartă un venit tot mai obosit între mâncare, facturi și ziua de mâine.
Dan Cristian COARDĂ
