A sta pe malul mării și a privi în zare este – și de regulă se asociază această imagine cu – un apanaj al feminității. De cele mai multe ori ne imaginăm cu o profundă notă de feminitate acest gest al contemplării pentru că femeia este cea care con-templă (merge la templu împreună cu cineva) și aduce un prinos de suflet misterului lumii, imensității universului, nesfârșirii mării. Femeia e cea care împlinește un destin, ocrotește un cămin, aprinde o lumânare sau varsă o lacrimă în necuprinsul mării. Toate acestea sunt gesturile ei de suflet care fac ca viața să poată merge mai departe.
Bărbatul care stă și privește marea are alt rol. După efortul drumului care l-a adus aici, în condițiile în care pentru el de multe ori frumusețea e a drumului și nu neaparat a destinației, zgomotele din jur nu mai există și se cufundă în liniștea constantă a întinderii nemărginite, a unui ecou continuu de dureri ascunse. Anii dintre cele două vârste pe care i-a adunat îi dau înțelepciunea maturității dar și – încă – zvâcniri tinerești. Întrebările fără răspuns pe care și le adresează, vorbind cu sine, sau I le adresează Lui, vorbind cu Dumnezeul care până acum i-a călăuzit pașii și drumul în fiecare zi din cele de până astăzi, sunt multe; de la oare am făcut ce trebuia până acum? și până la dacâ ar fi să aleg, aș face din nou la fel?, trecând printr-o paletă întreagă de nuanțe sau sentimente. Pentru bărbatul care stă la malul mării timpul se oprește – și nu doar preț de o clipă. Oprirea lui e promisiunea ca, pe viitor, să cântărească mai mult lucrurile mărunte și frumoase din viață, să se bucure mai mult și din plin, să ia în fiecare zi din restul zilelor lui clipe de răgaz pentru odihna sufletului. Să vorbească mai puțin și să spună mai mult, să își dăruiască doruri și zboruri, să îndrăznească mai mult, să spere mai departe, să iubească din plin. Să își dorească numai cerul senin, să împartă mai mult din nectarul divin, să ridice spre zare câte o cupă de vin. Să nu trăiască viața ca pe un chin, iar la capătul zilei să spună amin.
Bărbatul care privește marea stă de vorbă cu Dumnezeu, îi admiră nemărginirea și își recunoaște limitele. El este doar un fir de nisip de pe țărm din cele imposibil-de-numărat fărâme care au fost, cu mii de ani în urmă, pietre sau scoici, vase sau oase. El este doar un val din miile de valuri ce se sparg de țărmuri zi de zi, an de an, eternitate după eternitate.
Bărbatul care stă la malul mării și privește nu este doar promisiunea, ci certitudinea că, de acum înainte, lumea va fi mai bună. Iar când toți bărbații vor privi marea cu gestul contemplării și cu apanajul feminității, lumea noastră va putea fi, cu siguranță, salvată.
Mihai PĂTRAȘCU
