În cursul vieții ne este dat de multe ori să ne oprim, să vrem să ne întoarcem sau sǎ inversăm tumultul sau iureșul apei, din diferite motive: pentru schimba ceva, pentru a face unele lucruri mai bine, sau pur și simplu pentru a admira ceva. Nici una din cele trei variante nu ne este dată, pentru cǎ, odată prinși în curgerea timpului, nu mai este loc nici de oprit și nici de întors. Timpul curs e un timp scurs, iar picăturile de apă vărsate în nisip nu mai pot fi recuperate prin nimic. Șirul cursiv și scursiv al vremii are o singură direcție – cursul vieții – și un singur alint: cursurile pe care le urmǎm în viațǎ. Lecțiile care ni se oferă și pe care ni le însușim, le însutim sau le însoțim mai mult sau mai puțin. Ele au rolul de a ne îndulci percepția asupra lumii, de a ne pregăti de iminența unei treceri și de a ne educa parcursul prin timp. De a ne duce la capătul nopții, în călătoria noastră cu sens unic. De a ne face mai răbdători cu clepsidra și hidra timpului, pentru că pe nici una nu o putem privi în față, din aceleași considerente: lupta este pierdută și pedeapsa e mare. Capitală. Doar hidra privită în scut și oglindită în el, la fel ca și clespidra percepută în oglindă ne mai dau, pe moment, puterea de a lupta și de a merge mai departe. De a învinge bătălii din zbaterile nocturne ale zilelor noastre.
Parcursul nostru este unul prestabilit, fără de tăgadă. La oricâte concursuri am participa, cursul este același. Oricâte excursuri am face prin cultură, civilizații sau universuri, oricât am dori să facem recurs la ceea ce ni s-a dat, verdictul e același. Și poate că nu degeaba cuvintele alese de Lucian Blaga ca motto pentru În marea trecere sunt: „Oprește trecerea. Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire –, și totuși te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea”.
Ceasornicul destrămării, clepsidra și hidra fac parte din cursa întinsă spre noi, cei care, la un moment dat, am avut cusurul de a ne simți deopotrivă cu Creatorul.
Mihai PĂTRAȘCU
