Respectul pentru muncă

4 minute de citit
- Publicitate -

Am fost recent în piață – obișnuiesc, cu anumite ocazii, să cumpăr flori. Și îmi aleg de la tarabe oamenii cei mai bătuți de riduri, de semnele vremii sau ale căror fețe nu pot ascunde greul muncii depuse pentru o brumă de bănuți.

Am ochit de departe o bătrână, din capătul tarabelor, și în explozia de culori sau agresiunea vânzătoarelor care doreau să se facă remarcate, am simțit, de departe, un semn al tăcerii.

Bătrâna de care vorbesc stătea pe o ladă întoarsă și înghițea dintr-o plăcintă care, probabil, era întregul regal culinar din ziua aceea pentru ea. Am rugat-o să mănânce în continuare și să nu se deranjeze, uitîndu-mă iscoditor la cele două găleți de flori pe care le avea în față.

Cu greu am convins-o să nu își lase plăcinta din mână, impunîndu-i parcă să mă lase să îmi aleg singur buchetele. Am numărat 15 (erau toate) și nu am reușit să le cuprind în brațe. Nu am negociat nici prețul și nici calitatea lor, nu am ales nimic și le-am adunat, pe rând, în brațe, spre marea mirare a femeii. I-am spus că i le iau pe toate și că, probabil, nu s-ar supăra să meargă mai devreme acasă.

Am surprins cu coada ochiului un amalgam de sentimente: crispare, uimire, blocaj în gândire. Cei 10 lei care erau contravaloarea unui buchet înmulțiți cu 15 nu au mai putut da o sumă femeii care, probabil, nu s-a mai confruntat cu un așa client. I-am dat mult mai mult decît trebuia, iar femeia nu știa dacă glumesc sau nu.

În timpul în care luam buchetele din găleată și mi le adunam în brațe, o surprindeam pe femeie nedumerită și crispată. Plăcinta fusese lăsată deoparte într-un gest pe care nu l-am sesizat, iar ea înghițea în gol fără a ști cum să reacționeze…

După ce am terminat de numărat buchetele, am sesizat un tremur și am văzut cum izbucnește într-un plâns care nu avea nici o șansă de a fi stăpânit. Surprins la rîndul meu, mă duc lângă ea, îi iau mâna în mâna mea și o întreb ce s-a întâmplat.

Vă mulțumesc, îmi spune, înghițindu-și lacrimile, că îmi apreciați munca! Rămîn eu, la rîndul meu, fără reacție și simt cum lacrimile mele deja stau la poarta ochilor, într-o presiune de nestăvilit!

Cu toate acesta, nu mă pot da de gol și la întrebarea ei – Dar cine sunteți dumneavoastră, ca să știu?, îi răspund că nu are importanță nici numele meu și nici cine sunt, atîta vreme cât am un gest de apreciere la adresa celor care muncesc din greu pentru a-și aduna, din greu, câte un bănuț… Și îi sărut, părintește, fruntea brăzdată de timp și neguri.

Sunt atât de mulți oameni simpli care muncesc din greu, iar munca lor nu este nici apreciată și nici recompensată… Întotdeauna am fost cuprins de respect și admirație pentru omul simplu, care, în anonimatul lui și în tăcere, pune pietre cu migală pentru ca templul să fie zidit cum se cuvine și alții să își ia laude pentru construcția lui!

Femeia din piață nu e altceva decît simbolul poporului român care a fost biciuit, năpăstuit, urgisit, care a lucrat din greu pământul pentru o brumă de mâncare și care a fost mult, mult prea mult ținut în anonimat!

Să dea Dumnezeu ca noi, cei care intrăm în piață, să putem aprecia, la adevărata valoare, munca grea și cinstită a oamenilor simpli și roadele pline de lumină ale pământului nostru!

 

Mihai PĂTRAȘCU

 

 

 

 

- Publicitate -
Share this Article
Sari la conținut