România are nevoie de guvern, dar politica românească pare să aibă nevoie, înainte de toate, de curaj. Nu lipsesc variantele, nu lipsesc numele, nu lipsesc declarațiile și nici scenariile discutate pe culoarele puterii. Lipsește însă decizia asumată. Iar aceasta este, de fapt, explicația cea mai simplă pentru întrebarea care apasă în aceste zile asupra scenei publice: când va avea România guvern?
Răspunsul nu este doar unul de calendar. Nu ține exclusiv de proceduri, consultări, desemnări și voturi în Parlament. România poate avea guvern relativ repede, dacă partidele ajung la o înțelegere clară. Problema este că un guvern nu se face doar din numele unui premier, ci dintr-o majoritate dispusă să stea în spatele lui. Iar aici începe adevărata dificultate.
În acest moment, România se află într-o zonă politică de așteptare. Există un guvern interimar, există un premier care poate asigura administrarea curentă, dar nu există un Executiv cu forță deplină, capabil să ia decizii majore și să ducă mai departe reforme, investiții, măsuri bugetare și politici publice importante. Un guvern cu atribuții limitate poate ține statul în funcțiune, dar nu poate oferi țării direcția de care are nevoie.
Ilie Bolojan rămâne, în această ecuație, un nume greu. Pentru unii, el reprezintă varianta de autoritate administrativă, omul care poate transmite disciplină, rigoare și seriozitate. Pentru alții, tocmai această imagine îl face greu de acceptat într-o formulă politică în care partidele se tem de măsuri nepopulare. Bolojan poate fi util ca simbol al ordinii, dar o guvernare cu el în prim-plan cere și asumare politică. Iar partidele știu că o guvernare serioasă, într-un moment dificil, nu aduce doar funcții, ci și costuri.
De cealaltă parte, varianta Eugen Tomac apare ca o posibilă soluție de compromis. Un nume pro-european, cu experiență politică, dar fără greutatea unui mare partid în spate. Tocmai aici se află și avantajul, și vulnerabilitatea unei asemenea variante. Tomac ar putea fi prezentat ca o soluție de echilibru, un premier care nu aparține direct marilor orgolii politice din Parlament. Dar un premier fără o forță politică majoră în spate depinde total de cei care îl susțin. Iar în politica românească, susținerea de azi nu este întotdeauna garanția stabilității de mâine.
Adevărata întrebare nu este, așadar, dacă Eugen Tomac poate fi premier sau dacă Ilie Bolojan poate continua într-o formă sau alta la Palatul Victoria. Întrebarea reală este cine construiește majoritatea și cine își asumă nota de plată a guvernării. Pentru că România nu are nevoie doar de un nume trecut pe o listă și votat în Parlament. Are nevoie de un guvern care să poată funcționa, să poată decide și să poată rezista.
Partidele știu foarte bine că următorul guvern nu va intra într-o perioadă comodă. Va trebui să gestioneze presiuni bugetare, nemulțumiri sociale, reforme cerute de realitate și de partenerii europeni, investiții întârziate, administrație publică, educație, sănătate, infrastructură și toate dosarele grele care nu dispar doar pentru că politicienii amână decizia. Tocmai de aceea, fiecare partid calculează atent cât câștigă dacă intră la guvernare și cât pierde dacă rămâne pe margine.
Aceasta este marea problemă. România nu este blocată pentru că nu există soluții, ci pentru că toate soluțiile au un preț. Un guvern Bolojan cu puteri depline ar însemna asumarea unei direcții ferme. Un guvern Tomac ar însemna o formulă de compromis, dar și riscul unei susțineri fragile. Un premier venit din zona marilor partide ar însemna o majoritate mai clară, dar și o expunere electorală mai mare pentru formațiunea care își asumă conducerea. Iar menținerea prelungită a interimatului pare, pentru unii, cea mai comodă soluție temporară, chiar dacă pentru țară este cea mai nesănătoasă.
Un guvern interimar poate administra prezentul, dar nu poate construi viitorul. Poate semna acte necesare, poate evita blocaje imediate, poate ține instituțiile în mișcare. Dar România nu poate merge prea mult timp cu frâna trasă. O țară nu se conduce la nesfârșit prin provizorat. Iar provizoratul, oricât de bine ambalat ar fi, rămâne tot provizorat.
Când va avea România guvern? Cel mai probabil, atunci când partidele vor ajunge la concluzia că prelungirea crizei devine mai costisitoare decât asumarea guvernării. Atunci când frica de instabilitate va fi mai mare decât frica de decizii nepopulare. Atunci când liderii politici vor înțelege că imaginea de responsabilitate valorează mai mult decât jocul tactic al amânărilor.
România poate avea guvern în câteva zile, dacă există acord politic. Dar poate rămâne blocată mult mai mult dacă partidele continuă să negocieze nu doar funcții, ci și vinovății viitoare. Pentru că în spatele fiecărei variante de premier se află o întrebare pe care nimeni nu o rostește până la capăt. Cine va deconta politic următoarele luni?
De aceea, varianta Tomac, varianta Bolojan, varianta Grindeanu sau orice altă formulă care va apărea în spațiul public trebuie judecată nu după cât de bine sună în declarații, ci după câtă stabilitate poate produce. România nu are nevoie de un premier decorativ și nici de un guvern născut doar ca să treacă o criză de moment. Are nevoie de un Executiv capabil să ia decizii, să vorbească limpede și să își asume direcția.
În final, guvernul va veni. Mai devreme sau mai târziu, partidele vor fi obligate să iasă din zona calculelor și să intre în zona deciziei. Dar miza nu este doar instalarea unui nou cabinet. Miza este dacă România va avea un guvern de responsabilitate sau doar un guvern de avarie, construit pentru a câștiga timp până la următoarea criză.
Până atunci, țara rămâne într-o sală de așteptare politică. Cu un premier interimar, cu nume vehiculate, cu partide prudente și cu cetățeni care vor mai puțin spectacol și mai multă stabilitate. România nu întreabă doar cine va fi premier. România întreabă cine are curajul să guverneze.
Dan Cristian COARDĂ
