România pare să fi găsit, de ani buni, o formulă stranie de a-și măsura siguranța națională. Nu prin câte drone poate opri, nu prin cât de repede își protejează cetățenii, nu prin cât de limpede comunică atunci când pericolul trece granița, ci prin câte grade, uniforme, onoruri și funcții se pot așeza pe umerii unor oameni deveniți simboluri publice.
Armata Română este plină de generali. Îi avem pe Iordănescu, pe Ilie Năstase și pe mulți alții, ridicați în ierarhii care, pentru omul obișnuit, nu mai spun mare lucru despre capacitatea reală de apărare a țării, ci mai degrabă despre o cultură a decorației, a prestigiului administrativ și a titlurilor împărțite cu generozitate. Ba îl avem și pe colonelul Turcescu. Nimeni nu contestă meritele sportive sau imaginea unor personalități care au reprezentat România în lume. Problema nu este acolo. Problema începe atunci când o țară confundă recunoștința cu militarizarea simbolică și când sistemul pare mai preocupat să producă generali decât să producă siguranță.
Între timp, realitatea nu bate la ușă. Intră direct prin acoperiș.
Drone rusești au ajuns în spațiul aerian al României, fragmente au fost găsite pe teritoriul țării, iar în cel mai recent incident o dronă a lovit un bloc din Galați, cu oameni răniți și locatari evacuați. România este stat NATO, dar pentru cetățeanul care aude explozia lângă casă, garanțiile strategice, comunicatele sobre și formulele diplomatice nu țin loc de protecție efectivă.
Aici se rupe firul dintre discurs și realitate. Pe hârtie, avem structuri, comandamente, planuri, parteneriate, exerciții, evaluări, protocoale și răspunsuri instituționale. În teren, oamenii primesc RO-Alert și speră ca obiectele care cad din cer să nu le nimerească gospodăria, blocul, familia. În 2025, autoritățile au confirmat inclusiv pătrunderea unei drone Geran folosite de Federația Rusă în atacurile asupra Ucrainei în spațiul aerian românesc, iar presa a documentat repetarea acestor episoade la granița de est.
România nu are nevoie de mai multă paradă, ci de mai multă apărare. Nu are nevoie de încă o fotografie cu epoleți, ci de radare care văd, sisteme care reacționează, proceduri care nu se pierd în birocrație și lideri care spun limpede ce pot face și ce nu pot face. Cetățenii nu cer spectacol militar. Cer să nu le cadă războiul în sufragerie.
Într-un stat serios, gradul de general ar trebui să fie excepția grea, nu ornamentul festiv. Ar trebui să însemne comandă, responsabilitate, competență și răspundere. La noi, prea des, pare să fi devenit o medalie socială, un fel de prelungire solemnă a celebrității sau a relației bune cu puterea. Iar această inflație de titluri golește de sens tocmai instituțiile care ar trebui să inspire încredere.
Când dronele rusești ajung peste România, nu ne apără nici nostalgia, nici gloria sportivă, nici generalii de vitrină. Ne apără capacitatea reală a statului. Ne apără investițiile făcute la timp. Ne apără deciziile asumate. Ne apără oamenii profesioniști, nu gradele împărțite ca diplomele de onoare.
România trebuie să aleagă între armata de imagine și apărarea reală. Între comunicate și capacitate. Între festivism și responsabilitate. Pentru că, în timp ce noi ne lăudăm cu generali, dronele nu citesc CV-uri, nu salută la ceremonii și nu se opresc la graniță din respect pentru discursurile oficiale. Ele cad. Iar uneori cad peste casele noastre.
Dan Cristian COARDĂ
