Noiembrie e timpul când lacrimile oamenilor se împletesc cu focul lumânărilor și croiesc haina de flori a celor care nu mai sunt… E vremea când ploaia mohorîtă de seară pătrunde în inima toamnei și îi dă gustul lutului nelucrat, al pământului care parcă iese din matca lui și amestecă, încet, apa și frunzele, culorile și miresmele, într-un amalgam de nuanțe terne, triste.
E semnul tristeții absolute, când ne aducem aminte de cei ce nu mai sunt, de cei ce ne-au dat viață și ne-au ocrotit, de cei pe care mulți ani i-am iubit, iar acum parcă nu ne vine să credem că nu mai sunt aici. E timpul când viața se împletește prin lumină și flori cu ne-viața, în locurile unde se adună pașii noștri tăcuți, sub imperiul respectului și al tăcerii… E clipa în care, mai mult decât niciodată, în cer și pe pământ, se creează comuniunea sufletelor și a lumii, comunitatea celor de dincolo și de dincoace de apele râului, uniunea din noi…
Lacrimi și rugi, flori și focuri, ne-cuvinte și pași, atingeri de mîini sau apropieri de suflete – sunt câteva din formele de exprimare prin care noi, ca ființe, ne arătăm apartenența la o continuă devenire, în care trupul și sângele se transformă în expresie și suflet, după modelul binecunoscut. Și totul se încununează într-un miros de bună mireasmă duhovnicească, de soare și pâine, pe care îl simțim la Aproapele nostru, de care suntem legați prin fire văzute și nevăzute, ca o promisiune pentru ca, dincolo de timp, împreună, să putem trece pragul lumii și al Vieții. Să simțim că, mai presus de orice, există mult mai multe lucruri ce ne leagă decât cele care ne separă și să dăm valoare și sens celor văzute și nevăzute, de suflet ziditoare. Să ne bucurăm de lumina pe care o putem aduce altora și să nu uităm că haina de flori a celor care nu mai sunt se croiește din lumină și lacrimi, în noiembrie…