Poți pleca din orașul în care te-ai născut. Poți traversa țări, poți locui printre oameni care rostesc lumea cu alte sunete și poți învăța să visezi sub alte ceruri. Dar undeva, într-un loc pe care nicio hartă nu îl poate arăta, rămâne limba în care ai spus pentru prima dată „mamă”.
Acolo începe limba română.
Nu în dicționare și nici între coperțile manualelor, ci în glasul care ne-a chemat la masă, în povestea spusă seara, în rugăciunea învățată de la bunica, în numele rostit cu drag de cineva care astăzi nu mai este. Limba română este memoria noastră cea mai adâncă. Ea păstrează vocile pe care timpul ni le-a luat, dar pe care inima refuză să le uite.
În română nu spunem doar că ne lipsește cineva. Spunem că ne este dor. Iar într-un singur cuvânt încape o lume întreagă. Încape drumul până acasă, lumina din fereastra părinților, mirosul pâinii, poarta rămasă deschisă și întrebarea nerostită dacă vom mai găsi vreodată lucrurile așa cum le-am lăsat.
Româna este glasul bunicilor care nu mai sunt, cântecul auzit într-o duminică, rugăciunea șoptită la marginea patului. Este foșnetul unei cărți, o doină coborâtă din munți, numele satului în care ne-am născut și acel „Doamne-ajută” spus uneori cu mai multă speranță decât certitudine.
Prin limba română, cei de demult încă ne vorbesc. Eminescu încă întreabă, Creangă încă își amintește, Blaga încă ascultă, Nichita încă îndrăgostește cuvintele. În fiecare silabă se află ceva din drumul nostru prin istorie, din lacrimile, credința, umorul și încăpățânarea unui popor care a supraviețuit și pentru că a știut să-și păstreze rostirea.
La 31 august nu sărbătorim un instrument de comunicare. Sărbătorim locul nevăzut în care suntem împreună, oriunde ne-am afla.
Poate tocmai de aceea limba română nu se vorbește numai cu glasul. Se vorbește cu tot ce am pierdut, cu tot ce iubim și cu tot ce sperăm să nu dispară.
Ea ne-a fost adăpost în vremuri în care istoria a încercat să ne schimbe hotarele și să ne frângă identitatea. A trecut prin veacuri purtată nu doar de cărturari, ci și de oamenii simpli, care au ținut-o vie în case, în biserici, în cântece și în poveștile spuse copiilor. Fiecare generație a primit-o ca pe o moștenire fragilă și a dus-o mai departe, uneori fără să știe câtă țară purta în fiecare cuvânt.
La 31 august nu sărbătorim doar limba în care scriem și vorbim. Sărbătorim firul nevăzut care îi leagă pe cei de aici de cei plecați, pe cei vii de cei care odihnesc, copilăria de bătrânețe și trecutul de ceea ce vom deveni.
Limba română este casa pe care o luăm cu noi atunci când toate celelalte case rămân în urmă.
Iar câtă vreme vom putea spune în ea „mamă”, „dor”, „acasă” și „te iubesc”, nu vom fi niciodată cu adevărat pierduți.
