În fiecare an, în 29 august, Biserica prăznuiește Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, zi de post și de adâncă aducere-aminte. Este ziua în care ne întoarcem cu gândul la sfârșitul pământesc al celui care a pregătit calea Domnului și care a plătit cu propria viață curajul de a spune adevărul.
Credincioșii postesc în această zi pentru a nu se asemăna cu Irod, omul ospățului fără măsură și al slăbiciunii în fața propriilor patimi. În urma dansului Salomeei și a unei promisiuni făcute în chip nechibzuit, acesta a ajuns să ofere, la cererea ei, capul Sfântului Ioan Botezătorul.
Pentru un pelerin, această sărbătoare a dobândit o semnificație aparte în clipa în care am avut binecuvântarea de a ajunge pe Muntele Înălțării – Eleon, în Țara Sfântă. Acolo, în incinta Mănăstirii Rusești, se află locul în care, potrivit tradiției, a fost descoperit pentru prima și pentru a doua oară cinstitul cap al Înaintemergătorului. Paraclisul cu hramul „Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul” se află în partea de răsărit a incintei mănăstirești. Ridicat pe locul unei vechi așezări creștine, al unei mănăstiri armenești din veacul al VI-lea, paraclisul păstrează până astăzi o atmosferă greu de descris. Nu este doar un loc încărcat de istorie. Este un loc în care tăcerea pare să fi rămas păstrată în piatră.
Potrivit tradiției, aici, în secolul al IV-lea, a fost aflat pentru întâia oară capul Sfântului Ioan Botezătorul. În pardoseala capelei se află o cavitate care amintește locul unde a fost ascuns cinstitul cap al Înaintemergătorului. În pronaos, pelerinii se apropie în liniște, îngenunchează, sărută locul și își ating frunțile de piatra scobită în pardoseală. Am privit îndelung acest gest simplu și tulburător. Fiecare pelerin venea cu povara lui, cu o rugăciune nerostită, cu o durere sau cu o mulțumire. Pentru câteva clipe, timpul părea să se oprească. Nu mai eram oameni veniți din locuri diferite ale lumii, ci doar suflete aplecate asupra aceleiași pietre, în fața aceleiași memorii sfinte.
Paraclisul păstrează și alte mărturii ale veacurilor. Printre cele mai prețioase se află mozaicurile datând din secolele al VI-lea și al VII-lea. Păsări, pești, un miel și fructe alcătuiesc o lume simbolică, trimițând cu gândul la paradis și la sufletele celor mutați din această viață.
Am înțeles că, în Țara Locurilor Sfinte, fiecare piatră are o memorie, fiecare zid păstrează o poveste, iar sub pașii pelerinului se adună secole de rugăciune.
Tradiția spune că Sfânta Ioana, femeia dregătorului lui Irod, a luat capul Sfântului Ioan Botezătorul din curtea Irodiadei și l-a îngropat la Ierusalim, pe Muntele Eleonului, într-un vas de lut. După o vreme, un om bogat a primit credința în Hristos și, lepădându-se de poziția sa socială și de deșertăciunea lumii, a devenit monah, primind numele de Inochentie. Dorind să-și ridice o chilie și o mică biserică, a început să sape în pământ. Acolo a descoperit un vas în care se afla un cap. Prin descoperire dumnezeiască, a aflat că era capul Sfântului Ioan Botezătorul. Dar, apropiindu-se de sfârșitul vieții și temându-se ca sfânta relicvă să nu fie găsită și pângărită de păgânii care se înmulțiseră în acele locuri, monahul a ascuns din nou cinstitul cap în pământ, în același loc. Acolo a rămas până în vremea Sfinților Împărați Constantin și Elena, când Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat, potrivit tradiției, la doi călugări și le-a poruncit să dezgroape cinstitul său cap.
Urmează apoi o istorie aproape incredibilă, în care cinstitul cap al Înaintemergătorului a trecut din mâinile unor oameni în mâinile altora, ascuns, descoperit și iarăși ascuns, ca și cum providența ar fi hotărât ca drumul acestei sfinte relicve să fie unul al încercării. Cei doi călugări au pornit la drum cu capul sfântului într-un sac. Pe cale, au întâlnit un olar și i-au încredințat acestuia sacul. Când și-a simțit sfârșitul aproape, olarul a așezat capul sfântului într-o raclă și l-a dăruit surorii sale. Mai târziu, racla a ajuns în grija lui Eustațiu, un monah arian care locuia într-o peșteră. Cunoscând că urma să fie trimis în exil, acesta a îngropat din nou capul Sfântului Ioan Botezătorul.
După trecerea timpului, peștera a fost locuită de monahi credincioși, care au ridicat în apropierea ei o mănăstire. În anul 452, starețul acelei mănăstiri a văzut, în timpul cântării psalmilor, un foc mare la peștera de lângă orașul Emesa. Prin această descoperire minunată a fost aflat din nou cinstitul cap al Sfântului Ioan.
În timpul luptei împotriva sfintelor icoane, relicva a fost ascunsă la Comane. De acolo, în anul 860, a fost adusă la Constantinopol de către Sfântul Ignatie, în vremea împăratului Mihail. Aceasta este socotită cea de-a treia și ultima aflare a cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul.
Plecând din paraclis, m-am gândit mult la această istorie. Un cap despărțit de trup prin cruzimea oamenilor a devenit, peste veacuri, o mărturie a biruinței asupra morții. Puterea lui Irod s-a risipit în timp. Ospățul, dansul, palatul și gloria trecătoare au rămas doar în paginile istoriei.
Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul nu este, numai o sărbătoare a durerii. Ea poartă și o profundă semnificație eshatologică, asemenea celor două mari praznice din luna august: Schimbarea la Față a Domnului și Adormirea Maicii Domnului. Prin sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul ni se amintește că drumul către Împărăția lui Dumnezeu începe cu pocăința. Toți cei care nu rămân străini de chemarea Înaintemergătorului, toți cei care își deschid sufletul spre îndreptare și spre Dumnezeu, sunt chemați la lumina Raiului. Poate nu întâmplător aceste trei mari sărbători au fost așezate în luna august, ultima lună a anului bisericesc. Ele vorbesc, fiecare în felul său, despre trecere și împlinire, despre lumină și înviere, despre moartea care nu este sfârșit.
Iar pelerinul care pleacă din Țara Locurilor Sfinte nu pleacă niciodată cu mâinile goale. Uneori nu ia cu el decât o piatră, o fotografie sau o lumânare. Dar, de cele mai multe ori, adevărata amintire rămâne în suflet: liniștea unei capele, răcoarea unei pietre atinse de mii de frunți, lumina slabă a unei candele și gândul că, dincolo de veacuri, glasul celui care a pregătit calea Domnului continuă să ne cheme.
Prof. Dr. Ioan Dorel TODEA
