Dimineața are un sunet aparte în gara din Vișeu de Sus. Nu seamănă cu graba marilor peroane și nici cu zgomotul nerăbdător al orașelor. Aici, ziua începe cu respirația grea a unei locomotive, cu aburul ridicându-se încet peste acoperișuri și cu mirosul de lemn umed venit dinspre munte. Pentru câteva clipe, timpul pare că își uită mersul obișnuit. Apoi se aude fluierul Mocăniței și călătoria începe.
Nu urci într-un simplu tren. Urcând în vagoanele sale, lași în urmă asfaltul, telefonul, orele măsurate în întâlniri și toate lucrurile care ne fac să trăim repede, dar nu neapărat mai mult. Mocănița din Vișeu de Sus te poartă într-un Maramureș care nu se lasă descoperit de la fereastra unei mașini. Este un ținut ascuns între versanți împăduriți, ape repezi și lumini care se schimbă de la o curbă la alta.
Valea Vaserului nu se dezvăluie dintr-odată. Se deschide treptat, ca o poveste spusă de cineva care știe că lucrurile importante nu trebuie grăbite. Trenul înaintează încet, iar această încetineală devine primul mare dar al călătoriei. Ai timp să vezi iarba încărcată de rouă, stâncile apropiindu-se de șine, brazii care par să păzească valea și râul care însoțește garnitura asemenea unei voci vechi. Ai timp să asculți roțile lovind ritmic șinele și să înțelegi că uneori nu destinația contează, ci felul în care ajungi la ea.
Calea ferată forestieră de la Vișeu de Sus nu este un decor construit pentru turiști. Ea continuă să fie legată de istoria și viața Văii Vaserului, traversând un teritoriu care aparține Parcului Natural Munții Maramureșului. Tocmai această autenticitate face călătoria atât de puternică. Materialul rulant istoric, lipsa confortului modern și imprevizibilul muntelui nu sunt neajunsuri, ci părți ale unei experiențe pe care lumea contemporană aproape că nu mai știe să o ofere. Site-ul oficial al Mocăniței Maramureș păstrează și astăzi această invitație la întâlnirea cu locomotivele, vagoanele și istoria căii ferate forestiere.
Privind pe fereastră, ai sentimentul că ai ajuns acolo unde nu a mai fost nimeni înaintea ta. Desigur, trenul a străbătut valea de nenumărate ori. Și totuși, lumina dimineții nu cade niciodată la fel peste pădure, ceața nu se ridică de două ori în același fel, iar apa Vaserului nu spune aceeași poveste fiecărui călător. Natura îți oferă propria călătorie, irepetabilă și imposibil de reprodus într-o fotografie.
Mocănița nu îți arată Maramureșul de la distanță. Te introduce în el. Aburul locomotivei se amestecă printre ramurile brazilor, fumul rămâne pentru câteva clipe suspendat deasupra trenului, iar aerul rece al muntelui intră prin ferestre și îți amintește că ești viu. Copiii privesc uimiți locomotiva. Adulții zâmbesc poate cu o emoție pe care nu o pot explica. Pentru unii este aventură. Pentru alții, întoarcere. Pentru cei care vin de departe, este descoperire. Pentru maramureșeni, poate fi reîntâlnirea cu un ținut despre care credeau că știu totul.
Iar Maramureșul nu se descoperă numai cu privirea. El trebuie gustat.
După aerul tare al văii, mâncarea locului capătă altă greutate. O bucată de pâine, o mămăligă aburindă, o felie de brânză, o bucată de slănină afumată ori o plăcintă caldă nu mai sunt simple alimente. Devin o continuare a peisajului. În ele se află iarba cosită vara, laptele strâns dimineața, fumul focului, răbdarea gospodinei și memoria unor familii care au transmis rețete fără să le scrie vreodată.
Gastronomia Maramureșului nu caută să impresioneze prin artificii. Ea convinge prin adevăr. Balmoșul, tocana pregătită încet, mămăliga, brânzeturile, afumăturile, plăcintele coapte și horinca oferită cu măsură vorbesc despre o lume în care masa înseamnă mai mult decât hrană. Înseamnă bun venit. Înseamnă să faci loc unui străin lângă tine și să-l ridici de la masă ca pe un prieten.
Aceasta este poate adevărata călătorie oferită de Mocănița din Vișeu de Sus. Nu doar o deplasare prin munți, ci o trecere spre un alt fel de a privi lumea. Mai încet, mai atent, mai aproape de lucrurile simple. Într-o vreme în care destinațiile sunt consumate în grabă și bifate în fotografii, Valea Vaserului îți cere să rămâi prezent. Să privești. Să asculți. Să simți mirosul pădurii și să guști locul pe care tocmai l-ai străbătut.
Când trenul se întoarce spre Vișeu de Sus, călătorul nu mai este chiar omul care a plecat dimineața. Poartă pe haine un fir nevăzut de fum, în memorie zgomotul roților și undeva, într-un colț al inimii, imaginea unei văi care a existat pentru câteva ore numai pentru el.
Maramureșul poate fi descoperit pe drumuri, în biserici de lemn, în sate și în poveștile oamenilor. Dar există și acest drum îngust de fier, așezat între apă și munte, pe care lumea pare să se întoarcă spre propria ei copilărie.
Urcă în Mocăniță. Lasă trenul să înainteze fără grabă. Privește pădurea, ascultă Vaserul și așază-te apoi la masa locului. S-ar putea să descoperi nu doar un alt Maramureș, ci și o parte din tine pe care zgomotul lumii a ținut-o prea mult ascunsă.
Dan Cristian COARDĂ
