Delăsare de la sare

3 minute de citit
- Publicitate -

M-au preocupat mult și de mult lăsările noastre românești. Lăsare, apăsare, delăsare, nepăsare – sunt câteva noțiuni care se referă la stări omenești pe care le resimțim din plin în diferite momente ale existenței noastre. Mergând înspre rădăcina cuvintelor, toate pornesc de la – astăzi-banala – sare. Și cât de denaturat a putut fi sensul acestei noțiuni primare, care în zorii omenirii era echivalentul – și răsplata – unei perioade grele de muncă! Salariul în epoca romană era dat, într-o lungă perioadă istorică, în sare. De fapt echivalentul muncii era, cu o exactă minuțiozitate, cantitatea de sare aferentă muncii prestate. Cuvântul „salar” provine din noțiunea de „sare” și, realitatea acestuia era exprimată în sarea pământului…

Omenirea a evoluat mult și sarea s-a transformat, ca punct de reper, în fier. Mai ales că, anterior, peste ea trecuse epoca fierului. Uneltele au devenit expresii ale produselor prelucrate din această bogăție a subsolului. Apoi armele.

Asocierile mentale au fost făcute în funcție de noul element. Si azi avem expresii uzuale care îl conțin: tare ca fierul, braț de fier, voință de fier, drum de fier (calea ferată), iarbă de fier (iarba fiarelor).

Încet, fierul a lăsat locul unui alt element mult râvnit și astăzi: aurul. Aurul alb e apa folosită ca izvor de energie; aurul negru – cărbunele de pământ sau (mai rar) țițeiul, considerate ca surse de energie; aurul verde e pădurea ca bogăție vegetală… Aurul e podoabă, bijuterie, un accesoriu al frumuseții, un reper al bogăției și bunăstării, un atribut al excepționalului.

Gura aurită este un dar din plin apreciat, după cum zilnic în biserici se oficiază liturghia concepută de Ioan Gură de Aur. Podoabele din biserici sunt cusute cu fir de aur, elemente arhitecturale sunt poleite în aur, iar sfinții sunt reprezentați, întotdeauna (și nu numai în biserici), într-o aură evidențiatoare…

Și mă întreb de ce astăzi oare se sare tare din tipare, iar aurul și laurul sunt înfierate și sărate și scoase-afară din cetate? Să fie-oare simplă-uitare, sau mult prea mare apăsare? Sau neputința de-apărare? Când floarea nu mai este floare, când tot în jur e nepăsare, de fier să fii și tot te doare mult, mult prea multă nepăsare…

Mihai PĂTRAȘCU

- Publicitate -
Share this Article
Sari la conținut