În Maramureș, biserica nu se vede doar în mijlocul satului. Se simte în felul în care oamenii își încep dimineața, în semnul Crucii făcut înainte de plecarea la drum, în pâinea așezată cu grijă pe masă și în candela care arde liniștit lângă icoane. Se simte în glasul bătrânilor, în sărbătorile ținute după rânduială și în tăcerea cu care omul intră în sfântul lăcaș, își scoate căciula și își pleacă fruntea.
Aici, biserica nu a fost niciodată doar o construcție. A fost locul în care omul și-a dus bucuria și necazul, mulțumirea și frica, speranța și durerea. Acolo și-a botezat copiii, și-a cununat tinerii, și-a pomenit părinții și și-a petrecut morții. Sub aceeași turlă au încăput primul plâns al unui prunc și ultimul rămas-bun rostit la marginea unei gropi.
Poate de aceea turlele bisericilor maramureșene sunt atât de înalte. Nu par ridicate pentru a arăta puterea omului, ci dorința lui de a se apropia de Dumnezeu. Ies dintre acoperișurile caselor, dintre livezi și dintre dealuri asemenea unor rugăciuni făcute din lemn. Le vezi de departe și știi că acolo există un sat. Dar mai știi ceva. Că în acel sat oamenii au avut nevoie de un loc în care să fie împreună.
În Maramureș, biserica a stat în mijlocul comunității și atunci când istoria a fost blândă, și atunci când vremurile au încercat credința oamenilor. Au trecut stăpâniri, hotare, războaie și regimuri. Unele au încercat să schimbe numele locurilor, altele să slăbească legătura dintre om și altar.
Bisericuțele de lemn au rămas însă în picioare. Uneori sărace, alteori rănite de vreme, dar niciodată lipsite de rugăciune.
Lemnul lor a îmbătrânit odată cu oamenii. A fost ars de soare, spălat de ploi și apăsat de zăpezi. A prins culoarea timpului, dar nu și-a pierdut căldura. Când intri într-o biserică veche de lemn, nu ai sentimentul că pășești într-un muzeu. Ai impresia că intri într-o casă în care cineva te așteaptă.
Pereții păstrează mirosul de tămâie și ceară. Podeaua scârțâie sub pași. Lumina intră puțină și se așază peste icoane. Nu există nimic strident. Totul îndeamnă la liniște. Acolo au stat, umăr lângă umăr, oameni ale căror nume poate că nu mai sunt cunoscute, dar ale căror rugăciuni au rămas parcă prinse în lemn.
Opt dintre bisericile Maramureșului au ajuns în patrimoniul UNESCO. Cele de la Bârsana, Budești, Desești, Ieud, Plopiș, Poienile Izei, Rogoz și Șurdești sunt cunoscute astăzi în întreaga lume. Dar înainte de a fi monumente, ele au fost bisericile unor oameni. Au fost ridicate nu pentru admirația celor veniți de departe, ci pentru nevoia celor de aproape de a avea un altar, o Liturghie și un loc al lor sub privirea lui Dumnezeu.
Fiecare bârnă a fost atinsă de mâini. Fiecare îmbinare a cerut pricepere. Fiecare cruce ridicată deasupra turlei a fost, mai întâi, o mărturisire. Oamenii aceia nu știau că bisericile lor vor fi cândva cunoscute în lume. Știau doar că satul nu putea rămâne fără biserică.
În această lume s-a născut și s-a format Înaltpreasfințitul Iustinian Chira. Venea din Plopiș, dintr-o familie de oameni credincioși, și purta Maramureșul în vorbă, în gesturi și în felul de a privi omul. Nu vorbea de deasupra lui, ci din apropierea lui. În cuvintele sale se simțeau satul, mama, copilul, pâinea, munca și conștiința.
Anii petrecuți la Rohia l-au legat definitiv de acel loc. Acolo a fost călugăr, stareț și părinte pentru o obște pe care a ținut-o aproape în vremuri grele. A trecut prin anii în care mănăstirile erau privite cu suspiciune, iar credința trebuia adesea păstrată în tăcere. Nu a răspuns prin încrâncenare, ci prin statornicie. A continuat să slujească, să formeze oameni și să păstreze aprinsă o lumină pe care alții ar fi dorit-o stinsă.
Mai târziu, când Episcopia Maramureșului și Sătmarului a fost reînființată, Iustinian s-a întors între ai săi ca episcop. Nu venea să descopere Maramureșul, pentru că îl cunoștea din interior. Îi știa satele, preoții, mănăstirile, bucuriile și rănile. Înțelegea că o eparhie nu se reconstruiește doar prin ziduri și instituții, ci prin încredere.
A ridicat, a îndemnat, a mustrat și a mângâiat. A pus temelia unor construcții, dar mai ales a întărit conștiințe. Pentru mulți, Iustinian a rămas imaginea ierarhului care vorbea simplu despre lucruri mari. Nu își ascundea emoția și nu se temea de cuvintele venite din inimă. Știa că omul nu are nevoie doar de răspunsuri teologice, ci și de apropiere.
Lângă el s-a format Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, fiu al Rozavlei și al unei familii în care credința nu era spusă doar prin cuvinte, ci trăită. A intrat foarte tânăr în obștea Mănăstirii Rohia. Acolo a învățat că slujirea începe înainte de predică. Începe prin ascultare, prin muncă, prin răbdare și prin puterea de a rămâne atunci când drumul devine greu.
Rohia nu i-a fost numai școală monahală. I-a devenit casă sufletească. A cunoscut-o în tăcerea dimineților, în dangătul clopotelor, în ascultările mărunte și în nopțile de priveghere. Mai târziu a primit răspunderea de a conduce mănăstirea, apoi a fost chemat la slujirea arhierească. Nu a părăsit însă duhul Rohiei. L-a purtat cu sine în fiecare parohie, în fiecare întâlnire și în fiecare cuvânt rostit oamenilor.
Între Iustinian și Iustin nu există doar o succesiune în scaunul episcopal. Există o legătură duhovnicească profundă. Unul a deschis drumul, celălalt l-a continuat. Unul a cunoscut asprimea vremurilor în care credința trebuia apărată de interdicții, celălalt slujește într-o epocă în care credința trebuie apărată de nepăsare, grabă, singurătate și uitare.
Aceasta este poate una dintre cele mai grele misiuni ale Preasfințitului Părinte Iustin. Să păstreze vie o moștenire fără să o lase să devină simplă imagine. Să vorbească despre rânduială unei lumi care se teme de limite. Să vorbească despre răbdare unor oameni obișnuiți să primească totul repede. Să vorbească despre comunitate într-o vreme în care omul riscă să rămână tot mai singur în fața unui ecran.
Și totuși, oastea rămâne aproape.
Rămâne aproape pentru că își recunoaște păstorul. Îl vede slujind în Catedrala Episcopală, dar îl vede și în bisericile satelor, în mănăstiri, la hramuri, în mijlocul copiilor, al tinerilor și al familiilor. Îl vede mergând acolo unde oamenii îl așteaptă și îi aud glasul vorbind despre lucrurile care îi privesc cu adevărat.
Preasfințitul părinte Iustin are darul de a nu vorbi despre tineri ca despre o generație pierdută. Îi privește cu speranță și cu dragoste. Înțelege că tinerețea nu trebuie certată pentru fiecare întrebare și nici judecată pentru fiecare ezitare. Trebuie ascultată, apropiată și ajutată să descopere că Biserica nu îi cere omului să renunțe la bucurie, la inteligență sau la libertate, ci îl cheamă să le dea un rost.
Iubirea sa față de tineri se vede în felul în care îi adună și le vorbește, în încrederea pe care le-o acordă și în dorința de a-i ține aproape de viața Bisericii. Nu îi cheamă doar să asiste. Îi cheamă să participe, să cânte, să mărturisească, să ajute și să simtă că au un loc al lor.
Tinerii au nevoie să fie priviți în ochi și să li se spună că sunt importanți. Au nevoie de repere, dar și de brațe deschise. Au nevoie de adevăr, însă de un adevăr rostit cu dragoste. Preasfințitul Părinte Iustin pare să înțeleagă această nevoie. Când vorbește tinerilor, cuvântul său nu caută să îi impresioneze, ci să îi așeze. Nu le promite o viață fără încercări, dar le amintește că nu trebuie să treacă singuri prin ele.
Cuvintele sale sunt pline de învățătură, dar nu sunt reci. Au căldura omului care a cunoscut viața de mănăstire, disciplina ascultării și puterea rugăciunii. În predicile lui se întâlnesc Evanghelia și viața de fiecare zi, icoana și familia, altarul și neliniștea omului contemporan.
Vorbește despre mamă cu recunoștință, despre familie cu grijă, despre copii cu tandrețe și despre credință cu fermitate. Nu ocolește slăbiciunile lumii, dar nici nu transformă predica într-o condamnare. În cuvintele lui există mereu îndemnul de a ne întoarce spre ceea ce este esențial. Spre rugăciune, demnitate, responsabilitate, iubire și comuniune.
Oastea rămâne aproape și pentru că păstorul nu îi cere să privească numai spre trecut. Credința moștenită trebuie dusă mai departe. Biserica de lemn trebuie păstrată, dar alături de ea trebuie crescută biserica vie, alcătuită din oameni. Mănăstirile trebuie ocrotite, dar și familiile au nevoie de sprijin. Icoanele trebuie restaurate, dar și sufletul omului trebuie îngrijit.
Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare este semnul cel mai vizibil al acestei continuități. Piatra ei de temelie a fost așezată în timpul Înaltpreasfințitului Iustinian, dar marea lucrare a mers mai departe sub purtarea de grijă a Preasfințitului Părinte Iustin.
Catedrala nu este doar o construcție de mari dimensiuni și nici numai împlinirea unui proiect început cu ani în urmă. Ea este lucrarea unei generații și expresia unei credințe care vrea să rămână. În zidurile ei se adună contribuțiile oamenilor, rugăciunile preoților, osteneala muncitorilor și răbdarea celor care au crezut că Baia Mare are nevoie de un asemenea loc.
Pentru Preasfințitul Iustin, Catedrala „Sfânta Treime” nu pare a fi doar o operă administrativă. Este o responsabilitate duhovnicească. Fiecare etapă a ridicării ei vorbește despre continuitate și despre puterea de a duce la capăt ceea ce ai primit de la înaintași.
Ea poartă binecuvântarea lui Iustinian, dar și amprenta slujirii actualului episcop. Unul a așezat începutul, celălalt a făcut din împlinirea acestei lucrări o parte esențială a misiunii sale. Între ei nu există ruptură, ci trecere de făclie.
Ridicată în inima municipiului Baia Mare, Catedrala unește simbolic lumea vechilor biserici de lemn cu viața orașului de astăzi. În jurul ei nu mai sunt ulițele satului, ci străzi, blocuri, școli, instituții și oameni care aleargă. Chemarea rămâne însă aceeași.
Într-o lume urbană în care vecinii ajung uneori să nu se cunoască, Catedrala este chemată să refacă legături. Să îi adune pe cei singuri, să îi apropie pe tineri, să ofere alinare celor bolnavi și să le amintească familiilor că nu sunt singure în încercările lor. Măreția ei nu va sta numai în înălțimea turlelor sau în frumusețea picturii, ci în numărul inimilor care își vor găsi acolo liniștea.
O catedrală devine cu adevărat mare abia atunci când omul necăjit nu se simte mic înăuntrul ei.
Aceasta este măsura lucrării Preasfințitului Părinte Iustin. Nu numai zidurile care se ridică, ci oamenii care se adună. Nu numai solemnitatea marilor slujbe, ci copilul care intră pentru prima dată într-o biserică și simte că aparține acelui loc. Nu numai mulțimea prezentă la sărbători, ci omul care vine singur, într-o zi obișnuită, aprinde o lumânare și găsește puterea de a merge mai departe.
Lucrarea sa se vede în felul în care eparhia rămâne o familie duhovnicească. În legătura dintre episcop și preoți, dintre mănăstiri și parohii, dintre altar și comunitate. Oastea nu poate fi ținută aproape prin autoritate rece. Rămâne aproape atunci când simte că păstorul merge în frunte, dar nu uită să privească înapoi pentru a vedea dacă cineva a rămas în urmă.
Rohia este locul în care s-au format Iustinian și Iustin și locul în care lucrările lor se întâlnesc. Mănăstirea s-a născut din durerea unui tată. Părintele Nicolae Gherman și-a pierdut fiica, pe Anuța, când copila avea doar zece ani. Dintr-o suferință pe care cu greu o poate cuprinde mintea s-a ridicat un loc al mângâierii. Pe Dealul Viei, între fagi și stejari, durerea unei familii a devenit rugăciunea multor generații.
Rohia nu este doar o mănăstire. Este o urcare. Drumul spre ea cere răbdare, iar liniștea locului începe să lucreze înainte să ajungi la poartă. Acolo, pădurea nu înconjoară zidurile, ci pare să se roage împreună cu ele. Clopotul se pierde printre copaci, iar omul își aude mai limpede gândurile.
Tot acolo, Nicolae Steinhardt a găsit libertatea după ce cunoscuse închisoarea. În chilia sa, cultura și credința nu s-au luptat una cu cealaltă. S-au luminat. Cărțile, rugăciunea și experiența durerii au devenit împreună mărturia unui om care a descoperit că libertatea adevărată nu depinde întotdeauna de zidurile din jurul nostru.
Dacă Rohia are liniștea adâncă a pădurii, Bârsana are lumina Văii Izei. Turlele ei se ridică subțiri și curate, iar întregul așezământ pare crescut din pământ, nu așezat peste el. Lemnul, piatra, iarba, florile și chiliile se întâlnesc fără să se tulbure unele pe altele.
Dar frumusețea Bârsanei nu stă numai în arhitectură. În spatele porților există o obște, iar în spatele frumuseții există muncă. Există dimineți care încep cu rugăciune, slujbe, ascultări, pași tăcuți și mâini care îngrijesc fiecare colț al mănăstirii. Ceea ce pare desăvârșit privit din afară este rodul unei rânduieli trăite zi după zi.
La Săpânța, credința vorbește despre moarte într-un fel pe care lumea l-a numit vesel. Crucile albastre, chipurile pictate și cuvintele uneori zâmbitoare nu fac moartea mai puțin dureroasă. Ele păstrează însă omul aproape. Nu îl reduc la un nume și la două date, ci îl arată așa cum a fost, cu meseria lui, cu bucuriile, slăbiciunile și întâmplările vieții sale.
Cimitirul Vesel nu este lipsit de tristețe. Este plin de memorie. Dincolo de culoare și de umor rămâne Crucea. Fiecare poveste este spusă sub semnul ei. Fiecare viață, oricât de simplă, primește un loc și un chip. Moartea nu este privită ca dispariție, ci ca trecere.
Toate aceste locuri spun ceva despre Maramureș. Dar biserica adevărată nu trăiește doar la Rohia, Bârsana, Săpânța, în cele opt monumente UNESCO sau în marea Catedrală din Baia Mare. Trăiește în fiecare sat și, mai ales, în fiecare familie care nu a uitat să se roage.
În casa maramureșeană, icoana nu era aleasă pentru a se potrivi cu mobilierul. Avea locul ei, de obicei spre răsărit, lângă candela aprinsă la sărbători și în clipe de încercare. În fața ei, bunica își spunea rugăciunea fără să fie auzită de toată casa. Mama își închina pruncul. Tatăl își făcea semnul Crucii înainte de a pleca la muncă.
Copilul nu învăța credința din definiții. O vedea.
O vedea în felul în care se tăia pâinea, după ce deasupra ei fusese făcut semnul Crucii. O vedea în liniștea de dinaintea mesei, în lumânarea aprinsă pentru cei morți, în hainele pregătite sâmbăta pentru Liturghia de duminică și în glasul mai domol din zilele de post.
Postul nu însemna doar schimbarea bucatelor. Nu era o dietă și nici o demonstrație. Era o încercare de a face ordine înăuntrul omului. Mâncarea devenea mai simplă, dar și vorba trebuia să fie mai atentă. Omul se oprea de la carne, dar era chemat să se oprească și de la răutate. Renunța la belșug, dar trebuia să renunțe și la mândrie.
Rugăciunea avea ritmul zilei. Dimineața, înainte ca omul să iasă în curte, câteva cuvinte îi așezau drumul sub ocrotire. Seara, toate grijile se întorceau în fața icoanei. Uneori rugăciunea era lungă. Alteori omul era prea obosit și nu mai putea spune decât atât cât să nu uite cui îi încredințează casa.
Crucea era și rămâne semnul care le adună pe toate. Se află pe turla bisericii, la răscruce, la mormânt și deasupra ușii. Se află în lemnul porții, în icoana casei și în mâna ridicată spre frunte.
În familia maramureșeană, semnul Crucii se învață devreme. Mâna copilului este purtată încet de mâna mamei sau a bunicii. La început, gestul este stângaci. Mai târziu devine firesc. Îl va face înainte de masă, înainte de examen, înainte de drum și atunci când viața îl va pune în fața unei încercări pe care nu o poate duce singur.
Poate că aceasta este contribuția cea mai importantă a Bisericii în Maramureș. Nu numai că a ridicat lăcașuri, a păstrat cărți, icoane, tradiții și monumente. A dat omului gesturi prin care să nu se simtă singur. L-a învățat să mulțumească atunci când îi este bine și să nu deznădăjduiască atunci când îi este greu. L-a învățat să își pomenească morții și să își binecuvânteze copiii. Să postească, să ierte și să împartă. Să înțeleagă că viața nu începe și nu se termină cu el.
Rolul Bisericii nu este să ascundă rănile comunității, ci să rămână lângă cei care le poartă. Să fie aproape de copilul care are nevoie de îndrumare, de tânărul care își caută drumul, de familia care trece prin încercări, de bătrânul rămas singur, de omul bolnav și de cel sărac. Să nu lase predica fără faptă și nici Crucea fără iubire.
Cât timp Biserica va rămâne aproape de om, clopotul ei nu va răsuna în gol.
Într-o dimineață de duminică, ulițele satului se umplu încet. Oamenii merg spre biserică fără grabă. Un bătrân pășește greu. O mamă își ține copilul de mână. Cineva duce un pomelnic împăturit cu grijă. În Baia Mare, sub turlele Catedralei „Sfânta Treime”, alte familii se adună în aceeași rugăciune.
Clopotul continuă să cheme.
Nu cheamă oameni fără greșeală. Cheamă oameni cu poveri, cu bucurii, cu întrebări și cu speranțe. Oameni care poate nu au toate răspunsurile, dar simt că trebuie să rămână împreună.
Acolo se află, poate, adevăratul înțeles al Bisericii în Maramureș. Nu numai în frumusețea turlelor, în vechimea lemnului, în faima mănăstirilor sau în măreția Catedralei. Ci în drumul parcurs de om din poarta casei până la ușa bisericii și în lumina cu care se întoarce de acolo.
Cât timp candela va mai fi aprinsă într-o casă, cât timp o mamă va mai face semnul Crucii peste copilul ei, cât timp un episcop își va mai aduna oastea cu dragoste și cât timp clopotul va mai găsi pe cineva care să îi răspundă, Biserica va rămâne în mijlocul Maramureșului.
Nu doar în mijlocul satului.
În mijlocul vieții.
Dan Cristian COARDĂ
