Dintre toate poveștile de dragoste din lumea asta, cea care m-a impresionat cel mai mult este povestea lui Abélard și a Héloisei. Să o surprind acum în câteva cuvinte ar fi, din partea mea, o impietate pe de o parte, dar și o ne(îm)plinire a poveștii, pe de alta.
Micul nobil din Bretagne, regiune care mi-a mers direct la suflet pentru calitatea oamenilor de acolo cu care am intrat în contact, vine la Paris la sfârșitul secolului al XI-lea ca să studieze filosofia. Ajunge în scurt timp un maestru al dialecticii și face furori la Paris, Melun și Corbeille, unde mulțimea îl urmează hipnotizată.
Este un logician de excepție și reușește să intre în dispute aprinse cu profesorii lui, pe care îi va contrazice din plin. Mai târziu îl va combate și pe Bernard de Clairvaux, ceea ce nu va fi pe placul multor filosofi ai vremii.
Însă Abélard rămâne în istoria filosofiei nu numai prin implicarea sa în cearta universaliilor, prin dialectica sau prin dogma pe care o promovează, ci prin cea mai frumoasă poveste de dragoste din lumea teologică și literară. Datorită calităților sale de orator și a gândirii de care dă dovadă, este solicitat de un mare canonic al vremii să îi predea nepoatei acestuia, Héloise. Tânăra, cu 20 de ani mai puțin decât Abelard, la cei 17 ani ai săi deja stârnise pasiuni și discuții în cercurile înalte din Paris.
Cultivată, manierată și deosebit de receptivă, Heloise intră repede în silogismul dialecticii, disimulat apoi în contrarii, transformat într-un joc al minții și al intelectului care, în final, pune stăpânire și pe suflet și stârnește pasiuni puternice. Descoperiți, relația lor continuă pe ascuns și Héloise va da naștere unui copil, ceea ce pentru vremurile acelea era o mare încercare, nefiind – încă – uniți de biserică.
Apoi cei doi sunt nevoiți să ia calea mănăstirilor, iar frumusețea poveștii de iubire de abia acum începe, după ce erosul a devenit agapé…
Pe podul dedicat Ioanei d’Arc, locul unde acum nouă secole Abélard îi mărturisea Héloisei iubirea, suprind doi tineri îmbrățișați. Chipul lor nu se vede, însă umbrele lor unite sunt, pe moment, expresia unei legături trainice, de suflet, care va dăinui în timp, în ciuda vremii.
Nimeni nu va ști ce e în sufletul lor, după cum nimeni nu va mai fi aici, peste o zi, peste un an, sau peste o eternitate, să le vadă.
Sculptura din nuanțele de lumină de pe caldarâm nu mai este nici măcar acum, când aștern aceste rânduri. La fel ca și povestea lui Abélard și a Héloisei, adevătatele iubiri sunt cele despre care doar sufletele pot să stea, în timp, ca mărturie.