Eram nişte puştani de-ai comunismului, stabiliţi în Baia Sprie, pe strada Cloşca, într-un bloc cu sobe ce ne făceau căldură în apartamente cu lemne. Aveam magazii pentru lemne. Tăietoare de lemne. Securi. La numărul 34 era apartamentul nostru. Etajul patru. Căram cu braţul şi eu, şi frate-meu lemne. Iarna era frig în Baia Sprie.
Ne jucam în curtea blocului. Fotbal. Şeptică. Hochei cu crose din scândură şi puc din cutie metalică de conservă de pastă de roşii. Tata lucra la mină şi mama era muncitor la împachetat napolitane în Baia Mare.
Probleme cu banii nu aveam. Mie îmi plăceau sarmalele de duminică. Invariabil, duminică de duminică, la ora 13:00, mâncam trei sarmale care de-abia dăduseră în fiert.
Şi apoi… parcă ar fi dat trăsnetul într-o antenă de difuzor de deasupra blocului. Adică la etajul doi, la familia tovarăşului profesor Dobrovolski a apărut… PRIMUL TELEVIZOR alb-negru.
Toţi vecinii ne-am adunat în apartamentul tovarăşului profesor. Priveam ecranul acela! A fost prima mea întâlnire cu alt tovarăş, Nicolae Ceauşescu. Acela vorbea undeva în ecranul televizorului la un congres.
Tata şi-a dorit televizor. Eu şi frate-meu am considerat o victorie uriaşă obţinută de tata când ne-a adus televizor. Aveam televizorul nostru. Eram puternici în cartier. Televizorul se numea Stassfurt. Mic… carcasă din plastic alb.
Ne uitam seara la filme. Păi nu ne dădeam pe sute de alţi pionieri, utecişti ori comunişti care nu aveau televizor.
Au trecut de atunci patruzeci şi ceva de ani. Frate-meu stă la Paris de vreo douăzeci de ani. Prin apartamente au apărut plasme, calculatoare, IPad-uri şi alte cele.
Au dispărut pionierii veseli, uteciştii motivaţi să muncească pentru a deveni comunişti. A dispărut marea veselie din cartierul nostru băisprian. Copilaşii zilelor de astăzi au alte aşteptări, dar au şi spaime.
Copilaşii zilelor de astăzi nu seamănă cu noi. Îi văd zilnic în cartier. Şi, privindu-i de pe terasa bodegii, mi se face brusc dor de televizorul ăla Stassfurt. Avea ecranul mic. Avea o carcasă din plastic alb.
Durerea e aproape fizică. Merge din rărunchi până în gât. Şi habar n-am din ce pricină!
Editorial semnat de Marian Ilea pentru Maramureș Online