Se spune că la marginea timpului totul este diferit, tot așa cum la marginea cuvintelor este doar tăcere… Noi, ca popor, am trăit mult în afara – sau chiar la marginea – timpului. Celebrul întru al lui Noica se poate adapta foarte bine la un între, ca spațiu unde românii au locuit secole întregi. Prinși la mijloc, între o lume bizantină plină de un farnec aparte, scăldată de un galben mistuitor – și probabil de aici derivă și atributele cotropirii, cu pîrjolirile sau arderile ce ne-au afectat din plin teritoriul, dar și cu impactul galbenilor asupra noastră, din buzunare și pînă pe cupolele sau aurele sfinților din biserici – și un purpuriu occidental, semn al nobleții caselor regale din sfera unei lumi unde rigoarea și regula este principiu de viață și moarte, noi am reușit, întotdeauna, să ne descurcăm. Cu lucrul, cu fapta, cu știința și neștiința. Cu adaptări. Cu serpentine. Cu dibăcie sau cu tertipuri. Am luat o parte din purpuriul apusean și alta din galbenul răsăritean iar din combinația culorilor am mărginit și estul și vestul. Iar acum trăim consecințele acestor – multe – gesturi sau atitudini; oscilăm cu lipsă de grație în funcție de moment între un plin și un gol, nehotărîndu-ne dacă lumea este o poveste infinit nuanțată sau o agresiune asupra propriei noastre identități, dacă existența trebuie trăită frumos, cu demnitate sau maladiv, ca o boală prelungită. Constanța nu ne caracterizează, după cum nici stejarul sau muntele nu ne sînt, întotdeauna, exemple. Trăim sub zodia unor regrete continue – sau în trecut, ca nostalgii oftat-exprimate, sau în viitor, cu proiecții nerealiste, de neatins. Ratăm impactul cu prezentul din mult prea multe teoretizări sau din problematizări continue. Și reușim, din plin, să nu ne adaptăm, să nu ne încadrăm la și în frumusețea timpului acum, ci să ratăm contactul cu realul. Dansăm impecabil, însă nu mai cunoaștem frumusețea mersului pe jos, știm mirosul parfumului, dar nu mai remarcăm floarea.
Trăim, din ce în ce mai mult, la marginea timpului…
Mihai PĂTRAȘCU