Beethoven a compus Sonata lunii într-o perioadă în care depresia, gândul tot mai acut al sinuciderii și tristețea îi marcau, din plin, existența.
Rămas fără mamă de la o vârstă fragedă, cu un tată care a murit pe străzi din cauza alcoolului, având un frate care nu l-a ajutat, profund mișcat de moartea prințului Germaniei, poate singurul lui prieten adevărat, pe fondul bolii care i se agrava, pierzându-și auzul de la o zi la alta, compozitorul s-a retras din lume și tot mai rar căuta compania semenilor lui.
Caietul cu notițe pe care îl avea mereu cu sine servea drept mijloc de comunicare pentru cei ce îi transmiteau ceva și pe care nu îi putea auzi sau înțelege…
Într-o seară, o tânără oarbă îi strigă că ar vrea să vadă lumina lunii, iar Beethoven, profund marcat de faptul ca el o putea vedea și ea nu, a dorit să îi descrie, altfel decât prin imagini, frumusețea astrului nopții…
A compus o capodoperă, ale cărei leit-motive parcă repetă întrebarea unui etern și de neînțeles De ce?. La câțiva ani după acest moment, o dată depășită perioada întunecată, a compus, drept mulțumire către Dumnezeu că nu l-a lăsat să se sinucidă, Simfonia a IX-a și celebra Odă a bucuriei.
La premieră, neputând auzi aplauzele celor din sală, un prieten l-a întors cu fața spre public, arătându-i reacția și bucuria oamenilor. Apoi, cu gândul că a făcut ce trebuia, a plecat, lăsând în urmă lumină pe chipuri și în suflete…
Am găsit, în viața mea, o singură ființă care nu a râvnit luna de pe cer. De ce să o am, las-o să se bucure toți oamenii de ea! Dacă pot să o arat oamenilor, dacă ei pot să o vadă, dacă le călăuzește noaptea vieții, va fi un mare câștig pentru ei!
Am văzut-o cum a creat sonate lunii și nopții și luminii și mării și bisericilor și râurilor și pâinii și soarelui și cuvintelor. Expresii ale împărtășirii cu suflet și lacrimi frânte pentru a deschide inimile oamenilor. Sacrificându-se pentru ca cei din jur să poată să se înfrupte din oda bucuriei, compusă din frângerea trupului și sufletului ei în timpul liturghiei vieții, jertfindu-se pentru ca ceilalți să aibă, dincolo de existența netrăirii ei, sonata lunii… Mama.
Mihai PĂTRAȘCU
