Săptămâna Patimilor este mereu pentru mine un prilej de meditație: cui am dăruit zâmbete și cui am oferit piroane? Cui am oferit un scaun auriu și cui am oferit un scaun negru? Pe cine am pus în primul rând în viața asta și pe cine am lăsat la urmă?
În fiecare an îmi urc Golgota mea, destul de departe de cei care vorbesc amplificat despre Mântuitor și despre suferințele Lui. Și nu din lipsa credinței, nu din desconsiderație, ci dintr-o foarte mare dezamăgire. Prefer să știu cât mai puține despre preoți și să fie cât mai discreți ca să se bucure de respectul meu. Nu mă număr printre cei care fac apologia lor, nu disprețuiesc, nu am niciun drept să judec, dar știu mereu că sunt din ce în ce mai rar cei cu har.
Preoția devine o meserie ca oricare alta din mediul privat.( da! privat!) De fiecare dată când văd câte o grozăvie a lor, mă gândesc că în 2000 de ani nu s-a schimbat nimic .
Versetele biblice:
„Casa mea este numită o casă de rugăciune”,
Dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari **
sunt actuale și societății de azi.
Am în mine Golgota mea: e drumul meu pe care uneori cad, răpusă de oboseală, atunci îmi amintesc că puterea vine întotdeauna de sus. Îmi înalț sufletul, privesc cerul, străbat lumile cu rugăciunea mea, îmi iert dușmanii ( atât cât pot), îmi șterg sudoarea, mă ridic și încep să urc.
Nicio Golgotă nu e ușor de urcat, dar a mea are pietrele ascuțite, uneori aerul e irespirabil, călăii sunt mulți, veninul e din preaplin și biciuirea e gratuită.
Urcați-vă propria Golgotă cu ochii ațintiți la cer: acolo sus e cineva care înaintea voastră a cărat o cruce mult mai grea și care acum vă dă puterea să ajungeți la El. Puterea e în voi. Nu în negustorii din temple. În voi. Fiecare purtați în voi suflarea lui Dumnezeu. Căutați-i liniștea, afundați-vă în ea și minunea se va întâmpla!
Natalia FORNVALD
