Nominalizarea lui Eugen Tomac pentru funcția de premier pare, în acest moment, mai puțin începutul unei guvernări și mai mult o încercare politică făcută pe muchie de cuțit. România are nevoie de un guvern, are nevoie de decizii, are nevoie de stabilitate, dar aritmetica parlamentară nu se lasă impresionată nici de intenții bune, nici de formule tehnocrate, nici de apeluri la responsabilitate. Iar cifrele sunt reci. Fără 233 de voturi, orice cabinet rămâne doar o listă de miniștri pe hârtie.
Eugen Tomac pornește la drum cu un handicap major. Nu conduce un partid parlamentar, nu are în spate o coaliție negociată înainte de desemnare și nu pare să fi primit, cel puțin până acum, garanțiile minime necesare pentru a construi o majoritate. PNL, USR și UDMR au transmis, mai direct sau mai voalat, că șansele de a vota un asemenea guvern sunt aproape inexistente după primele discuții. AUR anunță că nu se prezintă la vot, iar PSD și minoritățile au lăsat răspunsul într-o zonă deliberat ambiguă, suficient cât să nu închidă ușa, dar prea puțin cât să o deschidă cu adevărat.
În politică, ambiguitatea poate fi uneori o formă de negociere. De această dată, însă, ea seamănă mai degrabă cu lipsa unei majorități reale. Un guvern nu se învestește din politețe, nici din simpatie personală pentru premierul desemnat. Se învestește atunci când partidele au un interes comun, o frică comună sau o înțelegere clară. În cazul Tomac, deocamdată nu se vede nici interesul comun, nici înțelegerea clară. Se vede doar presiunea timpului și dorința Palatului Cotroceni de a arăta că există o soluție.
Aici începe, de fapt, partea delicată pentru președintele Nicușor Dan. Dacă Guvernul Tomac nu trece de Parlament, întrebarea legitimă este dacă vorbim despre un eșec al premierului desemnat sau despre un eșec al președintelui. Răspunsul corect este și una, și alta, dar în proporții diferite. Eugen Tomac poate eșua în misiunea de a convinge partidele. Nicușor Dan, însă, ar eșua în misiunea mai mare de a desemna un premier cu șanse reale de învestire.
Constituțional, președintele are dreptul să facă o desemnare. Politic, însă, desemnarea nu este un gest simbolic, ci rezultatul unei evaluări. Înainte de a trimite un nume în fața Parlamentului, Cotroceniul trebuie să știe dacă acel nume poate coagula o majoritate. Dacă răspunsul este nu, atunci desemnarea devine o mutare de imagine sau o încercare de a transfera responsabilitatea către partide. Numai că electoratul nu judecă doar textele constituționale, ci și rezultatul concret. Iar rezultatul concret, în cazul unui vot ratat, ar fi încă o prelungire a crizei.
Nicușor Dan a mizat pe ideea unui premier relativ independent de partidele parlamentare, capabil să construiască un guvern tehnic într-un moment de blocaj. Pe hârtie, formula poate părea rezonabilă. În realitate, România nu are un Parlament tehnic, ci unul politic. Miniștrii pot fi tehnocrați, dar voturile sunt politice. Bugetul, reformele, măsurile fiscale, relația cu Bruxelles-ul, toate depind de partide care vor cere influență, garanții și costuri împărțite. Un guvern fără partide în spate poate fi prezentat ca soluție elegantă, dar riscă să devină un guvern fără picioare.
Dacă Tomac nu reușește să strângă voturile, președintele va putea spune că partidele au refuzat responsabilitatea. Și, într-o anumită măsură, va avea dreptate. Dar nu va putea evita complet propria responsabilitate. Un șef de stat nu este doar notarul blocajului politic. Este actorul care trebuie să găsească ieșirea din blocaj. Iar dacă soluția propusă se prăbușește înainte de vot sau la vot, atunci problema nu mai este doar la Parlament, ci și la calculul politic de la Cotroceni.
În acest moment, șansele lui Eugen Tomac par infime. Nu imposibile, pentru că politica românească a demonstrat de multe ori că negocierile de ultim moment pot schimba declarații ferme în abțineri convenabile sau voturi surpriză. Dar foarte mici, pentru că nimeni nu pare dispus să își asume costul instalării acestui guvern. Fiecare partid așteaptă ca altcineva să plătească nota politică.
Dacă Guvernul Tomac trece, Nicușor Dan va putea revendica o victorie tactică importantă. Dacă nu trece, va fi primul mare semnal că președintele poate avea intenții corecte, dar insuficiente fără majorități construite temeinic. România nu are nevoie doar de un nume trimis în Parlament. Are nevoie de un guvern care să poată conduce. Iar între desemnare și guvernare stau 233 de voturi pe care, astăzi, Eugen Tomac nu pare să le aibă.
Dan Cristian COARDĂ
