Arunc o privire în paradoxul politic al zilelor noastre și mă hazardez să cred că este un context decizional pentru milioane de oameni din diverse părți ale lumii, care s-au nimerit să facă același lucru deodată.
Pe de o parte văd candidații care își etalează puterea, pe de altă parte văd confuzia și indiferența alegătorilor, care fie nu știu ce să aleagă, fie nu au posibilitatea reală de a alege. Asta mă face să cred că în ambele tabere s-a pierdut simțul onoarei, al dreptei judecăți și al unei autorități interioare.
Etimologic, cuvântul autoritate vine de la latinescul augere care înseamnă a face să crească, apoi se transformă în franțuzescul autorité, pentru a defini prestigiul de care se bucură cineva sau ceva.
Orice autoritate exterioară, exercitată asupra celorlalți sau exercitată de aceștia, nu e decât putere și merge mai mult spre latura egoistă decât spre cea unitară. Eu nu văd să existe o valoare comună între persoana unică și societate în ansamblul ei. Ori, idealurile politice care nu pun semnul egal între cei doi poli –persoană și colectivitate -favorizând unul dintre ele, sunt cel mai probabil greșite, și impun o putere ce va deveni, sursă de conflict, mai devreme sau mai târziu.
Prinsă între aceste idei mă uit la tabloul electoral al anului 2024 și asemeni cetățeanului turmentat din piesa lui Caragiale mă întreb “Eu cu cine votez?” Sau pe ce criterii își fac oamenii alegerile?
Sunt convinsă că toți candidații care s-au înscris în cursa electorală au calitățile lor, atuuri pe care nu le mai are nimeni, dar cum ne dăm seama de ele? Sunt ele atât de obiectiv prezentate sau votăm doar cu niște poze?
Trag cu urechea în stânga și în dreapta printre cetățenii cu drept de vot și constat că e o paletă întreagă de criterii pe care oamenii promit să își facă pariurile. Emoțional, ecleziastic, economic, administrativ, social, vizionar, logic sau matematic, toți fac calcule și dau pronosticuri, în funcție de ceea ce se vede pe rețelele sociale, în media sau prin vecini.
Parcă toată lumea înțelege strategiile, vrea să participle la acțiune și deja măsoară cu amărăciune rezultatele. Rapid se trage concluzia finală că nici unul nu-i bun, dar “am să votez cu ăla ca să nu iasă celălalt”. Dacă așa gândește un alegător înseamnă că nici nu prea mai contează rezultatul. Scopul e eliminarea unui obstacol, nu atingerea unui obiectiv.
Totul pare irațional. Se vede de departe o verigă lipsă între conștiința individuală și cea colectivă. Reflectez la vorbele Apostolului Pavel “Înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” și mă întristez că nu am învățat nimic în câteva secole de istorie.
Dacă sunt adevărate și spusele lui Mahatma Gandhi “Cum sunt eu, așa e țara mea”, înseamnă că habar nu avem ce facem. Și mă mai întreb o dată, oare este un semn de nebunie sau de înțelepciune să reflectez “Eu cu cine votez?”… cu emoția, cu strategia sau cu omul.