Privind înapoi, nu din înălțimea, ci din greutatea anilor, o lecție pe care îmi dau seama că nu am reușit să o învăț la timp (și nici la timpuri) este cea despre ne-lăsarea lui Dumnezeu. Știm cu toții celebrele cuvinte din Evanghelii, cum că dacă El are grijă de păsările văzduhului, cum nu se va îngriji de fiii oamenilor?
Am avut mulți dintre noi parte de învățătura bunicilor, a părinților, a prietenilor conform căreia El nu ne lasă niciodată, nu ne abandonează din iubirea lui necondiționată pentru noi, orice am crede sau orice ni s-ar întâmpla, dar, din nefericire, nu putem să trăim din plin – la vârsta când ni se întâmplă – realitatea acestui adevăr. Parcă ceva ne strânge întru a nu crede și parcă orice ar spune cei din jur, nu suntem pe deplin convinși de acest lucru. Cu siguranță eu nu am fost.
După zeci de ani de căutări, după sute de luni de tatonări, după mii de întrebări, ajung acum să îmi dau seama că ar fi trebuit ca frica să nu existe atunci când bunicii mei mă asigurau că El nu mă părăsește niciodată și să mă arunc în gol cu încredere, mergând pe cuvântul lor.
Dar nu am făcut-o, instinctul de conservare a fost mai puternic și frica a guvernat – și dominat – acțiunile mele. Astfel, am ajuns să ratez o altă lecție pe care nu am reușit să o înțeleg la timp: Dumnezeu îi iubește pe cei care îndrăznesc!
Mergând pe drumul cumințeniei, avem impresia că așa Îi vom face pe plac și că, zi de zi, trebuie să clădim cu tot ce putem, dar mai ales cu ascultare și cumințenie, catedrala faptelor noastre. Și cu siguranță că așa este!
Însă, în toată această ecuație, care este rețeta pentru Întâlnirea cu Dumnezeu, nu reușim să percepem cu adevărat frumusețea parabolei despre săpatul viei și chintesența unui creștinism care răstoarnă lumea și lumile: lecția îndrăznelii, a îndrăznirii, a greșelilor inerente și a iertării permanente!
Cumințenia are o frumusețe aparte, dar e previzibilă; ea este, cu certitudine, drumul necesar – și sigur – către dreapta Tatălui; însă ea nu are nimic din provocarea – și chiar nebunia – frumuseții pe care creatura o are, în momentul în care, chiar sub formă de transă, se lasă în voia inspirației și își dă frâu liber creației. Cu greșelile ei mari și chiar fatale, cu disperări sau căderi, cu coborâșuri abrupte și suișuri spectaculoase, cu toată paleta – și rețeta – faptelor care se nasc din lipsa fricii, din îndrăzneală și din in-conștiența unor gesturi, dar din conștiența unor vise.
Pentru că, fără să știm, El ne ajută să dăm viață viselor noastre, după cum ne sprijină mereu să dăm vise vieții noastre. Este o altă lecție pe care nu am învățat-o la timp și pe care nu am știut să o extrag din învățătura mai marilor mei…
Toți marii creatori ai lumii, toți artiștii, toți oamenii care au lăsat ceva în urmă pentru umanitate, că au fost sau nu de mână cu Christos, că l-au iubit sau că l-au alungat, fără să vrea, l-au avut aproape. El i-a dus în spate atunci când au abandonat, când L-au abandonat, lăsând o singură urmă de pași pe nisip. El le-a dat inspirație și forță, cadru și cadre pentru a putea transmite ideile, invențiile, viziunile sau descoperirile lor. Și nu i-au abandonat niciodată. Niciodată. Chiar dacă unora li s-a părut acest lucru, chiar dacă în unele cazuri și acum pare să fie așa, El nu i-a abandonat. Altfel nu am fi avut azi parte de ideile, descoperirile sau viziunile lor.
Mi-am dat filmul vieții înapoi… și am retrăit, revăzut sau simțit o parte din stări, momente sau evenimente. În cazul unora, unde chiar aveam impresia că toate drumurile se înfundă, că nu există – și nu poate exista logic – scăpare sau ieșire, astăzi, cu conștiența acestor fapte, zâmbesc plin de detașare…
Se spune că fiecare vârstă are momentele ei, cu îndoielile specifice și cu neputințele aferente. Astăzi pot spune că aș fi preferat să dau cu capul și să mă doară, să cad și să mă ridic, să greșesc și să mi se ierte. Pentru că, dacă ar fi fost așa, aș fi învățat lecția la timp, iar acum ar fi fost mult mai bine pentru cei din jur, care ar fi avut parte de îndrăzneala roadelor și faptelor mele.
Femeia care vine și îi spală picioarele lui Christos cu mir, i le sărută încontinuu și i le șterge cu părul capului a îndrăznit, într-un gest de maximă iubire, să calce peste tot și să vină, dezgolită de orice fapte și să I se arate, prin iubire. Omul poate sta la masă cu Dumnezeu, în orice ipostază a lui, prin iubire.
Îndemnul ni-l dă chiar El, în nenumărate rânduri, pentru că doar dacă Îl iubim și Îl urmăm, vom putea fi, la fel ca și în visul lui Constantin, capabili să transformăm lemnul și semnul crucii în victorie.
Îndrăzniți! Eu am cucerit Lumea! – este îndemnul prezent care ne garantează că, chiar dacă nu avem curaj de a ne lăsa în mâinile Lui la vârsta la care nu Îi înțelegem chemarea, nefiind capabili să vedem în lumina lunii, cu certitudine că vom fi văzuți, datorită îndrăznelii noastre, prin lumina lumii. A lumii Lui. Pline, senine, depline. Divine.
Mihai Pătrașcu
27 aprilie 2024
