Sunt drumuri pe care nu le faci doar cu mașina. Le faci cu inima strânsă, cu gândurile amestecate, cu emoții care te trezesc înaintea alarmei și cu sentimentul că, dincolo de kilometri, te așteaptă ceva mai mult decât o partidă de pescuit. Între 1 și 4 iulie 2026, pe lacul Harsány din Ungaria, ne-am adunat pentru o astfel de întâlnire. O partidă de pescuit în memoria lui Alexandru Sillai, omul pe care mulți dintre noi l-am numit, cu respect și drag, nea Sany, prieten, mentor, reper și parte din istoria noastră frumoasă de pescari.
Evenimentul, organizat impecabil de Norbi Szepi și Andrei Bondre, nu a fost doar un concurs. A fost o întoarcere. La oameni. La prietenii. La povești spuse pe malul apei. La liniștea aceea rară pe care numai pescarii o înțeleg, când aștepți un semn din adânc și, fără să vrei, ajungi să aștepți și un semn din cer.
Harsány nu este un lac oarecare. Pentru mulți dintre noi, locul acesta a însemnat ani la rând un fel de Mecca a pescarilor din Europa. Un loc despre care vorbești cu respect, unde mergi cu temele făcute și unde fiecare partidă îți poate rămâne în memorie. Nu mai fusesem de mult acolo, iar invitația primită anul trecut a venit exact când trebuia. A picat ca o mănușă. Era una dintre acele chemări pe care nu le refuzi, pentru că nu te cheamă doar lacul, ci și oamenii, amintirile și dorul.
Împreună cu Mihai Măgurean, partenerul meu, am început din timp pregătirile. Am făcut strategii, am întors pe toate părțile fiecare detaliu, am discutat ce ducem, cum ne campăm, ce nadă folosim, cum abordăm locul. În perioada de dinaintea plecării am tot trecut prin magazine de pescuit și pe site-uri de specialitate, pentru a reface stocurile necesare unei partide de o asemenea importanță. Știam că la Harsány se vor strânge pescari foarte buni, dar mai ales prieteni ai lui Sany bácsi, oameni care nu veneau acolo doar să prindă pește, ci să fie împreună.
Am rămas fideli alegerilor noastre din ultima perioadă și am pescuit cu Elit Baits, boiliesuri care și de această dată și-au făcut treaba fantastic. Am ales Squid cu frăguțe, la sugestia lui Mihai, și bine am făcut. Rezultatele aveau să confirme că uneori inspirația vine simplu, dintr-o vorbă spusă la timp și din încrederea construită între doi parteneri de stand.
Dimineața plecării m-a găsit treaz cu două ore mai devreme decât îmi programasem. Nu m-a trezit alarma, ci emoția. Bucuria participării la un asemenea eveniment nu m-a mai lăsat să dorm. Mihăiță, evident, a mai avut câte ceva de rezolvat înainte de plecare, așa că am pornit spre Harsány cu o mică întârziere. Nu-i bai. Uneori și întârzierile fac parte din farmecul drumului.
Am ieșit din țară pe la Petea, în timp ce ceilalți concurenți au ales Valea lui Mihai. Așa a fost să fie. Până la urmă, Ungaria merită văzută și trăită. Mie mi-a plăcut întotdeauna țara vecină. M-am simțit bine acolo, mai ales pentru că, prin concursurile de pescuit, am cunoscut oameni incredibili, oameni cu care și astăzi țin legătura prin rețelele sociale. Pescuitul are darul acesta rar de a lega prietenii peste granițe, peste limbi, peste ani.
Când am ajuns pe baltă, ne-a lovit căldura. Erau 38 de grade, iar soarele părea că apasă direct pe umeri. Nu este ușor să descarci echipamentul, să îl duci pe stand, să montezi tabăra, să așezi totul ca la carte, când aerul frige și fiecare mișcare cere efort. Noroc cu berea rece din rezerva lui Mihai, care a venit ca o binecuvântare în mijlocul acelei după-amiezi toride.
Am montat, am intrat cu barca să sondăm și să balizăm, apoi am decis împreună că nu vom începe pescuitul decât dimineața. Aveam nevoie de odihnă. Uneori, în pescuit, cea mai bună strategie este să știi când să nu te grăbești. Așa că am zis simplu, somn. În jurul nostru, alte echipe începuseră deja să prindă pește, iar asta era îmbucurător. Știam cum este Harsány. Când merge peștele, ai șansa să trăiești partide memorabile.
Cosmin și Dănuț au câștigat prima „Brăilă”, tot cu nadă Elit Baits. Ne-am bucurat sincer pentru ei. Asta a fost una dintre frumusețile acestei partide. Chiar dacă era competiție, bucuria fiecăruia devenea, într-un fel, bucuria tuturor. În scurt timp am început și noi să prindem, iar în jurul orei 15.00 a venit primul pește de peste 20 de kilograme al partidei noastre. Un semn fantastic. Un impuls. O confirmare că suntem acolo unde trebuie și că alegerea noastră funcționează.
Prindeau și celelalte echipe, iar concurența devenea tot mai puternică. Noaptea a adus însă o bucurie aparte în standul nostru. După ora 03.00, am reușit să punem pe saltea trei pești de peste 20 de kilograme. A fost momentul care ne-a adus „Brăila” zilei, dar dincolo de premiu, dincolo de clasament, a fost sentimentul acela rar că totul se leagă. Nada, strategia, locul, răbdarea, parteneriatul. Și, poate, undeva deasupra noastră, un zâmbet.
Zilele au trecut cu emoția concursului crescând de la o oră la alta. Toți participanții prindeau pești fantastici, iar lacul parcă își arăta generozitatea pentru că știa în memoria cui ne adunaserăm. Sâmbătă a venit însă momentul care a schimbat totul. Momentul pentru care, cred, fiecare dintre noi va ține minte această partidă nu prin kilograme, ci prin tăcere.
Toți pescarii și-au scos lansetele din apă și le-au așezat pe rod pod-uri. Pentru o clipă, competiția s-a oprit. Nu a mai contat cine conduce, cine are cel mai mare pește, cine mai are de recuperat. A contat doar el. Alexandru Sillai. Omul care, într-un fel sau altul, pusese o parte din sufletul său în fiecare dintre noi.
A fost omagiul nostru. Simplu, pescăresc, curat. Fără vorbe multe. Doar lansetele scoase din apă, liniștea de pe mal și gândurile noastre îndreptate spre cel care ne-a fost mentor și prieten. Sunt momente în care lacrimile nu se văd, dar se simt. Sunt clipe în care bărbați obișnuiți cu frigul, ploaia, nopțile nedormite și drilurile grele își pleacă privirea și tac. Pentru că dorul nu are nevoie de discursuri mari. Dorul se așază singur pe malul apei.
La invitația organizatorilor, am mers apoi pe terasa lacului. Acolo unde, cu nea Sanyi, depănam amintiri și făceam planuri. Acolo unde timpul părea, pentru câteva clipe, că se întoarce. Am mâncat un gulaș fantastic, dar adevărata hrană a acelei zile a fost memoria. Soția lui nea Sanyi, Dia Sillai, a fost prezentă și a ținut un discurs memorabil în amintirea soțului ei. A fost un moment emoționant, greu de pus în cuvinte fără să simți din nou nodul acela în gât. În fiecare frază era iubire. În fiecare pauză era absență. În fiecare privire se vedea că Alexandru Sillai nu plecase cu adevărat dintre noi, ci rămăsese acolo, în tot ce lăsase în urmă.
Ne-am întors apoi la standuri și am reînceput pescuitul. Viața are felul ei de a merge mai departe, chiar și după momente care te frâng puțin pe dinăuntru. Seara, în jurul orei 18.00, am reușit să prindem o oglindă superbă de 23,474 kilograme. Un pește fantastic. Un pește care ne-a ridicat din nou pulsul și ne-a făcut să simțim că partida noastră avea încă multe de spus.
Emoțiile creșteau. Mai era puțin până la final, iar fiecare trăsătură putea schimba clasamente, putea aduce o bucurie, putea scrie o poveste. Noaptea, Andrei Pleșca și Bogdan Cherteș au reușit să pună pe saltea un solzos de 26,332 kilograme, câștigând competiția pentru cel mai mare pește. Un pește extraordinar, o captură pe măsura locului și a evenimentului. Felicitări din suflet lor și tuturor participanților.
Dar, dincolo de cifre, de premii și de clasamente, rămâne altceva. Rămâne bucuria unei găști faine de pescari adunate într-un loc fantastic. Rămâne respectul pentru organizatori, pentru Norbi Szepi și Andrei Bondre, care au făcut ca acest eveniment să fie nu doar bine pus la punct, ci cu adevărat special. Rămâne mulțumirea că am fost invitați, că am fost acolo, că am putut să ne aducem și noi omagiul. Mulțumim, Norbi, că te-ai gândit la noi. Promitem să mai venim.
Rămâne, mai ales, imaginea lui nea Sanyi. Omul care pentru mulți dintre noi nu a fost doar un pescar bun, ci un caracter. Un prieten. Un sfătuitor. Un om care știa să spună lucrurile simplu, direct, uneori cu umor, alteori cu acea autoritate blândă pe care o au doar cei care au trăit mult pe malul apei și au înțeles mai mult decât tehnica pescuitului. Au înțeles oamenii.
Pentru mine, partida de la Harsány nu a fost doar o reîntoarcere pe un lac drag. A fost o întoarcere la o parte din mine. La emoțiile primelor concursuri mari. La prieteniile legate în nopți lungi, lângă senzori și lanterne. La bucuria simplă a unui pește mare, dar și la tristețea frumoasă de a simți că cineva drag lipsește și totuși este prezent peste tot.
Mulțumesc tuturor participanților, pescari fantastici și caractere deosebite. Mulțumesc pentru bucurie, pentru respect, pentru felul în care ați știut să transformați o partidă de pescuit într-o lecție despre prietenie, memorie și recunoștință.
Și mulțumesc, nea Sanyi.
Știu că de acolo de sus, pentru un moment, ai zâmbit. Poate ai privit spre noi, spre lansetele așezate pe rod pod-uri, spre peștii puși cu grijă pe saltea, spre prietenii tăi adunați la Harsány. Și poate, așa cum numai tu știai să o faci, mi-ai șoptit simplu, cu blândețe și cu un strop de mustrare,: ”ai grijă cum legi cârligul”.
PS: Mulțumesc Mihai Măgurean ca m -ai suportat în stand și înțeles nebuniile.
Dan Cristian COARDĂ
