Există în Vama Veche o oră în care lumina începe să se așeze altfel peste mare. Soarele nu mai arde, plaja își pierde graba de peste zi, iar vocile se amestecă încet cu zgomotul valurilor. Este ora la care merită să urci spre Cherhana, să alegi o masă cât mai aproape de margine și, pentru o vreme, să nu mai ai nimic de făcut.
Doar să stai.
De aici, Vama Veche se vede altfel.
Nu cea gălăgioasă, nu cea din fotografiile făcute în grabă, nu cea a nopților care se termină dimineața. Ci Vama aceea veche, aproape imaginară, în care marea era motivul principal pentru care oamenii veneau până aici.
Cherhanaua pare să fi păstrat ceva din lumea aceasta.
Nu încearcă să învingă peisajul. Nu pare construită pentru a-l ascunde. Dimpotrivă, terasa, lemnul, stuful, mesele simple și apropierea aproape neverosimilă de apă lasă impresia că locul a fost așezat acolo cu un singur scop — să te lase să mănânci privind marea.
Poate tocmai de aceea masa începe înainte să vină mâncarea.
Începe cu aerul sărat.
Cu paharele care prind lumina după-amiezii.
Cu câte un pescăruș care trece suficient de aproape încât să-ți amintească unde ești.
Cu marea care ocupă tot orizontul și cu sentimentul acela rar că nu trebuie să te grăbești nicăieri.
Dar povestea Cherhanalei începe, poate, cel mai frumos cu mult înainte ca mesele să se umple.
Dimineața, înainte de răsărit, când Vama Veche încă doarme și lumina are culoarea aceea stranie, dintre noapte și zi, pescarii ies la apă și scot plasele. Aduc la mal peștele proaspăt, într-o îndeletnicire care pare păstrată din negura valurilor, din vremuri în care marea nu era decor, ci rost, hrană și măsură a zilei.
Este una dintre imaginile care dau locului un sens mai adânc.
Înainte de muzică, înainte de turiști, înainte de paharele reci și de mesele lungi ale verii, există plasele ude, bărcile, mâinile pescarilor și răbdarea aceea veche de când lumea, cu care omul așteaptă ca marea să-i dea ceva înapoi.
Iar când peștele ajunge la mal, parcă se închide un cerc.
De la mare, la pescar.
De la pescar, la bucătărie.
Și apoi, la masă.
Poate că tocmai de aceea, aici, peștele pare să aibă alt gust.
Nu doar pentru că este proaspăt, ci pentru că poartă cu el ceva din dimineața mării, din plasele scoase înainte de răsărit, din vânt și dintr-un obicei care încă mai supraviețuiește între apă și țărm.
Apoi vine farfuria.
Și aici lucrurile ar trebui păstrate simple.
Într-un asemenea loc nu ai nevoie de sofisticării inutile. Peștele, mămăliga, usturoiul, poate o saramură, poate niște rapane, poate un pahar de vin rece.
Dar gustul, într-un astfel de loc, nu mai aparține doar farfuriei.
Are puțină sare de mare în el.
Puțin vânt.
Puțin nisip.
Și foarte multă Vamă.
Poate că acesta este secretul locurilor care devin emblematice. Nu sunt neapărat cele mai elegante și nici cele mai perfecte. Sunt cele în care împrejurarea, oamenii, mirosurile, sunetele și timpul ajung să se amestece atât de bine încât, după ani, nu mai știi exact ce ai mâncat acolo, dar îți amintești perfect cum te-ai simțit.
Și poate că merită spus ceva și despre libertatea locului.
Pentru că Vama Veche s-a schimbat.
Era inevitabil.
Au venit hoteluri, terase, scene, festivaluri, telefoane ridicate pentru fotografii, muzică mai tare și veri din ce în ce mai aglomerate. Generațiile s-au schimbat și ele. Unii dintre cei care dormeau cândva în cort vin astăzi cu copiii. Alții povestesc despre o Vamă pe care cei tineri probabil nu o vor mai cunoaște niciodată.
Și totuși, sunt câteva locuri în care memoria pare să reziste.
Cherhanaua este unul dintre ele.
Poate pentru că de la masă vezi aceeași mare.
Iar marea are marele talent de a face toate epocile să pară provizorii.
Stai acolo și îți dai seama că Vama nu este doar despre muzică, petreceri sau nostalgie. Este și despre lucrurile foarte simple pe care aproape că am uitat să le mai prețuim.
O masă lungă.
Câțiva oameni dragi.
Un pește bine făcut.
Un pahar rece.
O conversație fără telefon pe masă.
Și marea.
Mai ales marea.
De aceea, dacă ajungeți în Vama Veche într-una dintre zilele acestea de vară, încercați un mic experiment.
Nu vă grăbiți spre următorul loc.
Mergeți la Cherhana.
Alegeți o masă de unde se vede larg marea. Comandați ceva pescăresc. Puneți telefoanele deoparte pentru câteva minute. Lăsați vântul să facă ceea ce știe el să facă și conversația să meargă unde vrea.
Iar dacă prindeți și apusul, cu atât mai bine.
Pentru că există mese pe care le uiți imediat după ce ai plătit nota.
Și există mese care rămân undeva, inexplicabil, într-un sertar al memoriei.
La Cherhana din Vama Veche ai toate șansele să o trăiești pe cea de-a doua.
Nu vă invităm doar la restaurant.
Vă invităm la masă, la malul mării.
Restul îl face Vama.
Dan Cristian COARDĂ
