Pe 15 august 2026 se împlinesc o sută de ani de la sfințirea primei biserici a Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia. Un secol de rugăciune, suferință transformată în speranță, rezistență în fața istoriei și întâlniri care au schimbat destine. De la preotul Nicolae Gherman și copila sa Anuța, până la Justinian Chira, Serafim Man, Nicolae Steinhardt și Episcopul Iustin, Rohia a devenit mai mult decât o mănăstire. A devenit una dintre marile conștiințe ale Maramureșului.
Drumul spre Rohia nu este doar un drum care urcă.
Din sat, șoseaua se strecoară printre case, intră în pădure și începe să desprindă omul de zgomotul lumii de jos. Aerul se schimbă, glasurile se aud mai încet, iar graba, această boală discretă a omului contemporan, își pierde pentru câteva clipe autoritatea.
Dealul Viei nu se oferă imediat. Trebuie urcat.
Poate că tocmai de aceea Mănăstirea „Sfânta Ana” nu pare așezată pur și simplu deasupra Țării Lăpușului, ci câștigată pas cu pas. Ca orice lucru important. Ca orice întâlnire care cere omului să lase ceva în urmă înainte de a primi altceva în schimb.
În vara anului 2026, Rohia a intrat în anul centenarului său. La sfârșitul lunii iulie au fost organizate manifestări religioase și culturale dedicate împlinirii unui secol de viață monahală, reunite în jurul simpozionului „Un secol de la întemeierea Mănăstirii Sfânta Ana Rohia 1926–2026”. Au fost pomeniți preotul Nicolae Gherman, monahul Nicolae Steinhardt, stareții, ctitorii și viețuitorii trecuți la Domnul.
La 15 august 2026 se împlinesc exact o sută de ani de la sfințirea primei biserici, săvârșită la 15 august 1926.
Data nu reprezintă doar o bornă administrativă într-o cronologie bisericească. Ea închide un cerc început cu moartea unei copile și continuat prin viața unor oameni care au refuzat să lase suferința, frica sau istoria să aibă ultimul cuvânt.
O sută de ani nu înseamnă numai ziduri, chilii, biserici, clopote sau cărți.
Înseamnă oameni care au purtat locul prin război, ocupație, comunism, supraveghere politică, sărăcie, boală și schimbări sociale. Înseamnă monahi care au rămas atunci când ar fi fost mai simplu să plece. Înseamnă stareți care au construit atunci când nu existau bani și au format oameni atunci când regimul încerca să golească mănăstirile.
Mai ales, înseamnă o sută de ani în care durerea unui singur tată a devenit adăpost pentru durerile multora.
O mănăstire născută din dorul unui tată
La începutul Rohiei nu se află un voievod, un mare proprietar sau o familie bogată.
Se află un preot de sat și moartea unei copile.
Preotul Nicolae Gherman, parohul din Rohia, și-a pierdut în noiembrie 1922 fiica, Anuța, care avea numai zece ani. Istoria oficială a mănăstirii leagă întemeierea așezământului de această tragedie. Tatăl îndurerat a ridicat mănăstirea în memoria copilului său, transformând o suferință personală într-o lucrare destinată întregii comunități.
Tradiția locului păstrează mărturia potrivit căreia Anuța i-ar fi apărut tatălui în vis, cerându-i să ridice pe Dealul Viei o casă a Maicii Domnului.
Este o poveste pe care modernitatea o poate privi cu neîncredere, cu sensibilitate sau cu respect. Dincolo de felul în care fiecare om se raportează la vis, rămâne însă realitatea concretă.
Un tată care și-a îngropat copilul a ales să construiască.
În 1923 au început lucrările. Preotul Nicolae Gherman și oamenii satului au urcat materialele pe Dealul Viei și au ridicat o biserică modestă, într-un loc greu accesibil. La 15 august 1926, biserica a fost sfințită, iar viața monahală organizată a început să se așeze în acest colț al Maramureșului.
Rohia nu i-a adus fiica înapoi.
Nicio credință autentică nu poate face o asemenea promisiune. Credința nu șterge moartea, nu anulează golul și nu îi cere omului să pretindă că nu a suferit.
Îi poate oferi însă durerii o direcție.
Împiedică suferința să devină numai ruină interioară. O poate transforma în grijă pentru ceilalți, în memorie, în slujire și, uneori, în frumusețe.
Așa s-a născut Rohia.
Dintr-un tată care nu și-a mai putut ține copilul de mână, dar a ridicat pentru alți oameni un loc în care să nu fie singuri.
Primii stareți și fragilitatea începutului
Rohia de astăzi poate crea impresia unei dezvoltări firești. Ansamblul monahal, bisericile, biblioteca, muzeul, Casa Poetului și Centrul Cultural Monahal „Nicolae Steinhardt” par să aparțină unui loc care a avut dintotdeauna puterea și resursele necesare.
În realitate, începuturile au fost fragile.
Primii stareți au primit un așezământ mic, izolat și lipsit de mijloace. Ei nu administrau un patrimoniu consolidat, ci încercau să păstreze vie o mănăstire care putea dispărea ușor.
Istoria oficială îi consemnează pe primii conducători ai așezământului, între care ieromonahii Ivistion Sava, Sebastian Sârca și Severian Grigorescu, protosinghelul Gherontie Guțu, Teofan Mătăsaru și Nifon Matei.
Numele lor pot părea astăzi simple înregistrări într-o cronologie. În spatele fiecăruia au existat însă ierni grele, drumuri aproape impracticabile, chilii reci, lipsuri și o comunitate monahală care trebuia menținută într-o Transilvanie în care tradiția mănăstirilor ortodoxe fusese grav întreruptă de istorie.
Dintre acești primi conducători, Gherontie Guțu a rămas în memoria așezământului ca unul dintre stareții-ctitori.
A întări Rohia în acea vreme nu însemna să inaugurezi proiecte spectaculoase.
Însemna să nu abandonezi.
Istoria mănăstirilor este povestită adesea prin biserici și clădiri. Istoria lor adevărată se scrie însă și prin repetiția discretă a unor zile în care oamenii slujesc, muncesc, se roagă și păstrează candela aprinsă fără să știe dacă rezultatul va fi văzut de generațiile următoare.
Justinian Chira și demnitatea rezistenței
Marea etapă de maturizare a Rohiei este legată de Justinian Chira.
A intrat pe poarta mănăstirii în martie 1941, purtând numele de botez Ioan. Un an mai târziu a fost tuns în monahism și a primit numele Justinian. În 1944, la numai 23 de ani, a devenit stareț al Rohiei, conducând așezământul până în 1973.
A primit mănăstirea în timpul războiului și a condus-o apoi prin aproape trei decenii de comunism.
Cuvântul supraviețuire nu trebuie folosit aici în sens administrativ. Regimul comunist nu privea monahismul cu neutralitate. Mănăstirile erau controlate, supravegheate și considerate spații greu de integrat într-o societate construită oficial fără Dumnezeu.
Decretul 410 din 1959 a lovit puternic viața monahală din România. Și obștea Rohiei a fost destrămată, într-o perioadă în care Justinian Chira reușise să adune cea mai mare comunitate de monahi de la întemeierea așezământului până atunci.
În aceste condiții, păstrarea mănăstirii deschise era deja o formă de rezistență.
Justinian Chira a făcut însă mai mult decât să împiedice dispariția Rohiei. I-a dat direcție, identitate și continuitate.
A inițiat lucrări, a consolidat obștea, a înțeles importanța bibliotecii și a format oameni capabili să ducă lucrarea mai departe. În vremea sa, Rohia a fost frecventată de personalități ale culturii și teologiei românești, între care părintele Dumitru Stăniloae, poetul Ioan Alexandru și scriitorul Geo Bogza. Tot el a creat climatul spiritual în care Nicolae Steinhardt avea să poată fi primit și ocrotit.
Justinian Chira nu a fost doar un constructor.
A fost un formator.
Un stareț autentic nu își pregătește numai propria lucrare. Îi pregătește pe cei care vor lucra după plecarea sa. În jurul lui Justinian s-au format monahi care aveau să devină stareți, duhovnici și ierarhi.
După plecarea de la Rohia, a fost chemat la slujirea arhierească, iar în 1990 a devenit primul episcop al reînființatei Episcopii Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului.
Rohia a rămas însă centrul său interior.
A dorit să fie înmormântat aici, iar mormântul său de la intrarea în incinta mănăstirii nu pare să marcheze o despărțire.
Pare o ultimă formă de veghe.
Serafim Man și curajul de a deschide poarta
În 1973, conducerea mănăstirii a fost preluată de arhimandritul Serafim Man, unul dintre ucenicii formați de Justinian Chira.
În timpul stăreției sale, Rohia și-a adâncit viața duhovnicească și culturală. Au fost ridicate clădiri importante, între care Casa Poetului, locul în care avea să trăiască Nicolae Steinhardt între 1980 și 1989.
Totuși, cea mai importantă decizie a lui Serafim Man nu poate fi măsurată în metri pătrați și nici trecută într-un inventar de construcții.
El este starețul care l-a primit pe Nicolae Steinhardt.
În România comunistă, Steinhardt nu era un vizitator comod. Fusese deținut politic, fusese condamnat în lotul Noica–Pillat și continua să fie urmărit de Securitate.
A-l primi însemna să accepți și atenția regimului.
A-l integra în obște însemna să vezi în el nu un dosar, ci un om.
Serafim Man a avut această vedere.
În august 1980, Nicolae Steinhardt a fost tuns în monahism la Rohia și a primit numele Nicolae.
Uneori, un stareț schimbă istoria unei mănăstiri printr-un mare proiect.
Alteori, o schimbă deschizând ușa omului potrivit.
Nicolae Steinhardt și libertatea pe care închisoarea nu a putut-o confisca
Nicolae Steinhardt nu a fost starețul Rohiei.
Cu toate acestea, este imposibil să vorbești despre identitatea spirituală și culturală a mănăstirii fără el.
Biografia sa pare alcătuită din lumi care nu ar fi trebuit să se întâlnească.
S-a născut în 1912 într-o familie evreiască, a studiat Dreptul și Literele, și-a susținut doctoratul în drept constituțional și s-a format în mediul intelectual al Bucureștiului interbelic.
A cunoscut lumea cărților înainte de a cunoaște lumea celulelor.
În procesul lotului Noica–Pillat, a refuzat să devină martor al acuzării împotriva prietenilor săi. A fost arestat și condamnat la 12 ani de muncă silnică.
La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, a primit botezul ortodox de la ieromonahul basarabean Mina Dobzeu.
Este greu să găsești în cultura română o scenă mai puternică.
Regimul îl închisese pentru a-i restrânge libertatea. Tocmai acolo, într-o celulă, Steinhardt avea să descopere forma de libertate pe care niciun regim nu i-o mai putea confisca.
Din această experiență s-a născut substanța „Jurnalului fericirii”, una dintre marile cărți ale literaturii române din secolul al XX-lea.
Titlul ei rămâne o provocare.
Cum poate vorbi despre fericire un om trecut prin anchete, umilință, condamnare și închisoare?
Fericirea lui Steinhardt nu este confort. Nu este satisfacția omului căruia i-au reușit toate și nici liniștea celui pe care viața l-a protejat.
Este fericirea paradoxală a celui care descoperă că libertatea interioară poate supraviețui chiar și atunci când libertatea fizică este anulată.
O dictatură poate confisca locuințe, profesii, manuscrise și ani de viață. Poate transforma prietenia în delict și refuzul trădării în vină penală.
Nu poate însă stăpâni în întregime omul care refuză să urască.
Steinhardt nu a confundat iertarea cu uitarea și nici credința cu resemnarea. A înțeles că resentimentul poate deveni o a doua închisoare, uneori mai durabilă decât prima.
După eliberarea din 1964, a început să caute un loc monahal. În 1973, Constantin Noica i-a indicat Rohia. A revenit aici timp de mai mulți ani, iar în 1980 a devenit monah.
La Rohia a primit ascultarea bibliotecii.
Nu era un detaliu întâmplător. Un om format între cărți, trecut prin violența ideologiilor și prin experiența carcerală, ajungea să organizeze o bibliotecă monahală.
A catalogat volume, a citit, a scris și a primit oameni. Chilia sa din Casa Poetului a devenit un loc al dialogului între credință și cultură, între monahism și literatura română, între rugăciune și întrebările incomode ale intelectualului modern.
Rohia afirmă că prezența și activitatea părintelui Nicolae au făcut cunoscută mănăstirea inclusiv în spiritualitatea europeană.
Steinhardt a refuzat opoziția simplistă dintre cultură și credință.
Pentru el, cultura nu era un dușman al vieții spirituale, iar credința nu era o scuză pentru lipsa de inteligență. A arătat că poți citi literatura universală fără să-ți pierzi centrul, că poți gândi critic fără să distrugi misterul și că poți fi credincios fără să transformi credința într-o fortăreață a fricii.
Această deschidere a rămas una dintre semnăturile Rohiei.
Aici, biblioteca nu este decor.
Este o formă de asceză a minții.
Nicolae Steinhardt a murit la 30 martie 1989 și a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.
Pe cruce a rămas numele simplu ales pentru viața sa monahală.
Monahul Nicolae.
Nu doctorul în drept.
Nu scriitorul.
Nu fostul deținut politic.
Nu intelectualul pe care generațiile următoare aveau să-l citească și să-l citeze.
Monahul Nicolae.
În această renunțare la titluri se află poate ultima sa lecție. Omul poate purta multe identități, dar la sfârșit rămâne ceea ce a devenit în adâncul său.
Iustin Hodea și Rohia trecută dintr-o epocă în alta
Există oameni care ajung să conducă un loc după ce l-au cunoscut din afară.
Iustin Hodea a crescut însă în interiorul Rohiei.
A ajuns la mănăstire în 1976, purtând numele de botez Ioan. Era adolescent și venea din Rozavlea, din Maramureșul Voievodal. A fost primit în obște de starețul Serafim Man și s-a format într-un spațiu încărcat de prezența lui Justinian Chira și Nicolae Steinhardt.
Rohia nu a fost pentru el o etapă profesională.
A fost școala în care i s-a format viața.
A cunoscut mănăstirea din ascultările zilnice, din slujbe, din disciplina obștii și din apropierea oamenilor care îi definiseră identitatea.
În 1985 a primit tunderea în monahism și numele Iustin, avându-l ca naș de călugărie pe Justinian Chira.
Numele primit exprima și o filiație duhovnicească.
În 1988, conducerea provizorie a Rohiei i-a fost încredințată tânărului ieromonah Iustin Hodea. În 1989 a devenit oficial stareț, iar cronologia așezământului reține perioada 1988–1996 drept anii conducerii sale.
Momentul era decisiv.
România se afla la sfârșitul regimului comunist. Nicolae Steinhardt avea să moară în martie 1989, iar câteva luni mai târziu sistemul care controlase și supraveghease viața religioasă timp de decenii avea să se prăbușească.
Iustin Hodea a devenit stareț chiar pe linia de ruptură dintre două epoci.
A primit o mănăstire formată în disciplina rezistenței și a trebuit să o pregătească pentru libertate.
Această trecere nu era simplă.
Libertatea religioasă redobândită după 1989 a deschis porțile mănăstirilor, dar a adus și responsabilități noi. Obștile puteau crește, construcțiile puteau fi reluate, iar vocația culturală și misionară a Rohiei putea ieși din discreția impusă de comunism.
După 1990, sub conducerea starețului Iustin Hodea, obștea Rohiei a ajuns la peste 25 de viețuitori.
Creșterea comunității nu a fost însă doar numerică. O parte dintre monahi au fost îndrumați spre studii teologice. Iustin a înțeles că o mănăstire nu se dezvoltă numai prin ziduri, proprietăți sau construcții, ci prin oameni formați, capabili să slujească, să gândească și să ducă mai departe moștenirea primită.
În timpul conducerii sale a fost reluată și viața monahală de la Rohița, așezământul de la poalele Alunișului. Refacerea schitului a reprezentat recuperarea unei istorii și extinderea lucrării Rohiei în Țara Lăpușului.
În 1994, la propunerea lui Justinian Chira, starețul Iustin a fost ales arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, cu titulatura de Sigheteanul. Hirotonia sa întru arhiereu a avut loc chiar la Rohia.
Locul în care intrase adolescent îl trimitea acum spre o slujire mai largă.
Există aici o continuitate cu valoare simbolică.
Justinian Chira, marele stareț al Rohiei devenit primul episcop al eparhiei reînființate, îl propunea pentru arhierie pe unul dintre fiii duhovnicești formați în aceeași mănăstire.
Rohia nu oferea Episcopiei doar un loc de pelerinaj.
Îi oferea oameni.
Deși devenise arhiereu-vicar, Iustin a continuat să îndrume mănăstirea până în 1996. În această perioadă s-a implicat în proiectele de dezvoltare a ansamblului monahal și în pregătirea noii biserici.
Contribuția sa la Rohia nu s-a încheiat însă odată cu plecarea din stăreție.
Din inițiativa sa, în 2008 a început construirea Centrului Cultural Monahal „Nicolae Steinhardt”, gândit pentru a adăposti biblioteca, sala de lectură, muzeele mănăstirii și ale ctitorilor, o sală de conferințe și alte spații culturale și monahale.
Timp de peste două decenii, Iustin a slujit ca arhiereu-vicar alături de Justinian Chira. După trecerea acestuia la cele veșnice, a fost ales Episcop al Maramureșului și Sătmarului, fiind întronizat la 27 decembrie 2016. În anul centenarului, el conduce în continuare eparhia din care Rohia face parte.
Biografia sa leagă două istorii care nu pot fi despărțite.
Istoria Rohiei și istoria Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului.
În persoana Episcopului Iustin, experiența monahală a Dealului Viei a fost dusă spre întreaga eparhie. Disciplina obștii, apropierea de Justinian Chira, memoria lui Serafim Man și contactul direct cu Nicolae Steinhardt au devenit părți ale unei slujiri care depășește granițele mănăstirii.
Este important să spunem acest lucru la centenar.
Rohia nu și-a împlinit vocația numai prin oamenii pe care i-a primit și i-a păstrat între zidurile sale.
Și-a împlinit-o și prin oamenii pe care i-a format și i-a trimis în lume.
Pe Nicolae Steinhardt l-a primit după închisoare și i-a oferit locul în care libertatea sa interioară a putut deveni operă și mărturisire.
Pe Iustin Hodea l-a primit adolescent și l-a format pentru a deveni stareț, arhiereu și Episcop al Maramureșului și Sătmarului.
Unul a dat Rohiei o voce culturală imposibil de confundat.
Celălalt a dus duhul Rohiei în viața unei întregi eparhii.
Iustin nu este doar un fost stareț al mănăstirii.
Este unul dintre fiii ei.
Continuitatea care nu se termină cu o generație
După plecarea Episcopului Iustin din stăreție, conducerea mănăstirii a fost asigurată de arhimandritul Pantelimon Ilieș, iar din 2011 responsabilitatea administrativă a fost preluată de arhimandritul Macarie Motogna, mai întâi ca egumen și, din 2017, ca stareț.
Sub actuala conducere au continuat dezvoltarea ansamblului monahal, lucrările culturale, administrarea patrimoniului și activitatea Fundației „Nicolae Steinhardt”.
În anul centenarului, Rohia nu este doar un loc care își comemorează trecutul. Așezământul continuă să fie un spațiu al cercetării, culturii și reflecției teologice. În iulie 2026, manifestările aniversare au inclus reuniuni ale Fundației „Nicolae Steinhardt”, ale colectivului redacțional care lucrează la integrala operei sale și ale comisiei locale pentru canonizarea Cuviosului Părinte Nicolae de la Rohia.
Fiecare conducător a primit o altă Rohie.
Primii stareți au primit un așezământ fragil, a cărui simplă supraviețuire era o izbândă.
Justinian Chira a primit o mănăstire care trebuia apărată în fața istoriei și a format oamenii capabili să-i continue lucrarea.
Serafim Man a adâncit viața duhovnicească și a deschis poarta către întâlnirea dintre credință și cultură, primindu-l pe Nicolae Steinhardt.
Iustin Hodea a preluat mănăstirea la hotarul dintre comunism și libertate, a crescut obștea și a pregătit Rohia pentru o nouă epocă. Mai târziu, devenit Episcopul Iustin, a dus experiența formată pe Dealul Viei în slujirea întregii eparhii.
Pantelimon Ilieș și Macarie Motogna au primit responsabilitatea consolidării unei mănăstiri devenite reper național, cu obligația de a-i păstra patrimoniul și sensul spiritual într-o lume care consumă repede imaginile și uită ușor conținutul.
Aceasta este una dintre marile provocări ale centenarului.
Cu cât un loc devine mai cunoscut, cu atât riscă să fie redus la imagine.
O mănăstire poate ajunge obiectiv turistic.
Chilia unui scriitor poate deveni exponat.
Mormântul poate deveni o oprire într-un traseu.
Pădurea poate deveni fundal pentru fotografii.
Rohia trebuie să rămână însă ceea ce a fost chemată să fie de la început.
Un loc în care omul nu vine doar să vadă.
Un loc în care omul începe să se vadă pe sine.
Ce mai poate spune Rohia omului contemporan
La o sută de ani de la sfințirea primei biserici, lumea este foarte diferită de cea din 1926.
Nu mai urcăm materialele de construcție pe Dealul Viei cu mijloacele de atunci. Avem drumuri, electricitate, comunicații și acces rapid la informație. Putem fotografia fiecare colț al mănăstirii și îl putem trimite instantaneu la mii de oameni.
Cu toate acestea, omul nu pare mai puțin neliniștit.
Are mai multe instrumente, dar nu neapărat mai mult sens.
Este mai conectat și adesea mai singur.
Are acces la biblioteci întregi și citește tot mai fragmentar.
Vorbește neîncetat despre libertate, dar rămâne captiv validării, furiei, consumului și fricii de a fi uitat.
În această lume, Rohia nu oferă soluții rapide.
Nu promite succes, confort sau răspunsuri fără rest.
Nici propria ei istorie nu justifică asemenea promisiuni.
La începutul mănăstirii se află moartea unei copile.
În anii maturizării sale se află războiul, dictatura și riscul dispariției.
În biblioteca ei se află urmele unui deținut politic.
În cimitir se află oameni care au construit fără să vadă întotdeauna întreaga întindere a lucrării lor.
Rohia nu spune că omul credincios este scutit de suferință.
Spune ceva mai grav și mai adevărat.
Că suferința nu trebuie să aibă ultimul cuvânt.
Preotul Nicolae Gherman a pierdut un copil și a construit o mănăstire.
Justinian Chira a traversat vremuri ostile și a format ucenici.
Serafim Man a primit un om pe care alții s-ar fi temut să-l primească.
Nicolae Steinhardt a intrat într-o închisoare ca intelectual persecutat și a ieșit purtând în el o libertate pe care călăii săi nu o puteau înțelege.
Iustin Hodea a intrat adolescent în obștea mănăstirii și a ajuns să conducă Episcopia Maramureșului și Sătmarului.
Aceasta este adevărata unitate a Rohiei.
Nu piatra.
Nu lemnul.
Nu reputația.
Ci transformarea.
Durerea care devine rugăciune.
Frica devenită curaj.
Cultura devenită slujire.
Singurătatea devenită întâlnire.
Centenarul ca examen al memoriei
La 15 august 2026 vor urca spre Rohia pelerini, clerici, oameni de cultură, autorități și maramureșeni care simt că o parte din identitatea lor se află pe Dealul Viei.
În această zi se împlinesc exact o sută de ani de la sfințirea primei biserici a mănăstirii. Tot la Rohia vor fi deschise manifestările dedicate Zilei Maramureșului, instituită prin lege și sărbătorită anual la 15 august.
Vor exista cuvinte solemne, slujbe, discursuri și momente aniversare.
Dar orice aniversare adevărată conține și un examen.
Nu este suficient să numeri anii.
Trebuie să înțelegi ce ai primit de la ei.
Rohia nu poate fi cinstită numai prin elogii. Trebuie păstrată vie în sensul ei profund.
Asta înseamnă să nu transformăm credința în ornament identitar, cultura în decor, memoria lui Steinhardt într-o colecție de citate și monahismul într-o imagine exotică destinată vizitatorului grăbit.
Steinhardt este adesea citat pentru că sună memorabil.
Este mai rar urmat.
Pentru a-l urma ar trebui să învățăm să nu ne vindem prietenii, să nu ne lăsăm organizați de frică, să nu confundăm libertatea cu egoismul și să nu răspundem răului devenind asemănători lui.
Pentru a-i cinsti pe Justinian Chira și Serafim Man ar trebui să înțelegem că instituțiile nu rezistă numai prin ziduri, ci prin oameni formați și prin curajul de a păstra porțile deschise.
Pentru a înțelege drumul Episcopului Iustin ar trebui să acceptăm că marile responsabilități se pregătesc în tăcere, prin ani de ascultare și slujire, cu mult înainte ca ele să devină vizibile.
Acestea nu sunt idei comode.
Nici Rohia nu s-a născut din comoditate.
Locul în care liniștea are memorie
Spre seară, Dealul Viei își schimbă lumina.
Pădurea se apropie parcă de ziduri, iar vocile pelerinilor se răresc. Se mai aud pași, câte o ușă, poate un clopot.
În cimitir, numele celor care au fost aici rămân așezate unul lângă altul.
Anuța.
Gherontie Guțu.
Serafim Man.
Nicolae Steinhardt.
La intrare, Justinian Chira.
În Casa Poetului, chilia monahului Nicolae păstrează cărțile și obiectele unui om care a înțeles că libertatea nu este absența zidurilor, ci refuzul de a lăsa zidurile să intre în tine.
Deasupra acestei memorii veghează astăzi și destinul unui adolescent venit cândva din Rozavlea, format între oamenii Rohiei și ajuns Episcop al Maramureșului și Sătmarului.
O sută de ani după sfințirea primei biserici, Rohia nu este importantă doar pentru că a rezistat.
Este importantă pentru felul în care a rezistat.
Fără să rupă rugăciunea de cultură.
Fără să transforme suferința în ură.
Fără să confunde discreția cu lipsa de curaj.
Fără să uite că marile construcții încep uneori dintr-o inimă frântă.
În 1926, Episcopul Nicolae Ivan sfințea pe Dealul Viei o biserică mică, ridicată cu eforturi greu de imaginat.
În 2026, România întâlnește aici o mănăstire devenită reper spiritual, cultural și istoric.
Între cele două momente sunt o sută de ani de slujbe, ierni, cărți, încercări, morți, nașteri duhovnicești și oameni care au refuzat să lase candela să se stingă.
Rohia nu ne cere doar să o admirăm.
Ne cere să ne întrebăm ce facem noi cu durerile noastre, cu libertatea noastră, cu memoria noastră și cu timpul care ne-a fost dat.
Pentru că o sută de ani de istorie monahală nu sunt numai trecut.
Sunt o întrebare adresată prezentului.
Dan Cristian COARDĂ
