La 21 octombrie 2018, Ilie Balaci pleca dintre noi la numai 62 de ani. Au trecut opt ani, dar în memoria celor care l-au văzut jucând, timpul pare să fi rămas suspendat undeva între o pasă imposibilă, un dribling și tribunele unei Craiove care învățase să viseze la Europa.
Octombrie are uneori cruzimea de a ne aminti cât de repede trece timpul. Frunzele cad, stadioanele se golesc, generațiile se schimbă, iar numele celor care au făcut cândva tribunele să tremure ajung, încet, în cărțile de istorie. Numai că unii fotbaliști refuză să devină trecut. Continuă să alerge prin amintirile noastre, mereu tineri, mereu cu mingea la picior, mereu cu o fracțiune de secundă înaintea adversarilor.
Ilie Balaci este unul dintre ei.
Au trecut opt ani de la acea dimineață de 21 octombrie 2018, când vestea dispariției sale a căzut peste Craiova și peste fotbalul românesc ca o sentință nedreaptă. Avea doar 62 de ani. O vârstă la care un om încă mai are povești de spus, prieteni de întâlnit și nepoți de privit crescând. Pentru cei care îl iubiseră, vestea părea aproape imposibilă. Minunea Blondă, omul care făcuse din imprevizibil o artă, fusese învins de ceva în fața căruia nici măcar geniul nu putea dribla.
Născut la Bistreț, în Dolj, Ilie Balaci avea să devină mult mai mult decât un fotbalist al Universității Craiova. Avea să fie expresia unei Oltenii pasionale, orgolioase, incapabile să iubească lucrurile pe jumătate. Într-o Românie cenușie, în care libertatea era mai degrabă un cuvânt decât o realitate, un puști blond oferea, pe gazon, câteva clipe de libertate absolută.
La șaisprezece ani debuta în prima divizie. La șaptesprezece ani îmbrăca deja tricoul echipei naționale. Nu părea construit după tiparul fotbalistului care câștigă prin forță sau prin disciplină mecanică. Avea altceva, o inteligență a jocului pe care nu o puteai preda și un fel aproape insolent de a trata mingea ca pe un prieten vechi. Vedea culoare de pasă acolo unde ceilalți vedeau ziduri. Își permitea gesturi pe care alții nici nu îndrăzneau să le încerce.
Și, mai ales, făcea totul cu o naturalețe care transforma dificultatea în frumusețe.
Craiova Maxima nu a fost doar o echipă de fotbal. A fost o stare de spirit. O formă de solidaritate sentimentală între un oraș, o regiune și un grup de jucători care au îndrăznit să privească marile cluburi europene fără complexe. Silviu Lung, Costică Ștefănescu, Rodion Cămătaru, Zoltan Crișan, Sorin Cârțu și ceilalți au construit împreună una dintre cele mai frumoase pagini ale sportului românesc. Iar Balaci era, în mijlocul lor, imaginația care dădea sens curajului.
Trei titluri de campion, patru Cupe ale României și acea extraordinară semifinală a Cupei UEFA din 1983, când Universitatea Craiova a fost la un pas de finala europeană. Împotriva Benficăi, Balaci a înscris în returul de pe teren propriu, dar rezultatul de 1-1 a închis visul unei generații. Au rămas durerea eliminării și certitudinea că fotbalul românesc putea privi Europa de la egal la egal.
Există însă o nedreptate a statisticilor. Ele pot consemna golurile, trofeele, selecțiile și rezultatele, dar nu pot măsura frumusețea unei pase, liniștea dinaintea unui dribling sau bucuria unui copil care descoperă, privind un fotbalist, că sportul poate fi și poezie.
Balaci a fost unul dintre acei jucători pentru care oamenii mergeau la stadion nu doar ca să vadă cine câștigă, ci ca să vadă ce va inventa.
Poate tocmai de aceea povestea lui poartă și o melancolie aparte. În februarie 1984, o accidentare gravă, suferită într-un meci la Baia Mare, i-a schimbat destinul sportiv. Fotbalul românesc a pierdut atunci o parte din ceea ce Balaci ar mai fi putut oferi. Nu știm cât de departe ar fi ajuns fără acea lovitură. Știm doar că talentul său merita mai mult timp.
Mai târziu, avea să cunoască succesul și ca antrenor, departe de România, în fotbalul arab și african. A câștigat trofee, a construit echipe, a demonstrat că inteligența sa fotbalistică nu dispăruse odată cu ghetele puse în cui. Dar pentru Craiova, pentru oamenii care îl purtau în suflet, rămânea același Ilie. Blondul cu numărul 8. Copilul teribil devenit simbolul unei iubiri care nu se negociază.
În fotbalul de astăzi, dominat de cifre, contracte, algoritmi și milioane de euro, povestea lui Balaci pare venită dintr-o lume aproape neverosimilă. O lume în care oamenii își identificau copilăria cu un stadion, își măsurau duminicile după ora meciului și păstrau zeci de ani în memorie o fază văzută dintr-o tribună.
Nu înseamnă că fotbalul de atunci era perfect. Nici că toate poveștile trecutului trebuie idealizate. Dar înseamnă că existau fotbaliști capabili să creeze o legătură cu publicul pe care niciun contract de imagine nu o poate reproduce.
Ilie Balaci a aparținut acestei categorii rare.
La dispariția sa, Craiova nu și-a plâns doar fostul mare jucător. Și-a plâns o parte din tinerețe. Pentru mulți dintre cei care au crescut cu Universitatea anilor ’70 și ’80, Balaci era legătura cu părinții, cu prietenii de odinioară, cu radioul ascultat în bucătărie, cu drumurile spre stadion și cu acea bucurie nevinovată a victoriei care făcea o săptămână întreagă mai frumoasă.
Când pleacă un asemenea om, nu dispare numai un nume din istoria sportului. Se stinge și o mică parte din lumea în care am fost cândva fericiți.
Opt ani. Atât a trecut de când Ilie Balaci nu mai este printre noi.
Iar astăzi, poate mai mult decât oricând, merită să ne amintim că marile legende nu se nasc doar din trofee, ci din emoția pe care o lasă în urma lor. Din felul în care un om poate deveni, fără să știe, parte din viața altor mii de oameni. Din puterea unui nume de a aduce, după decenii, aceeași lumină în ochii celor care îl rostesc.
Ilie Balaci nu mai poate intra pe teren. Nu mai poate ridica privirea înaintea unei pase și nu mai poate face o tribună să izbucnească în aplauze.
Dar undeva, în memoria fotbalului românesc, mingea este încă la piciorul lui.
Are părul blond, poartă numărul 8 și pornește spre poartă.
Iar noi, cei rămași în tribună, încă așteptăm minunea.
Pentru că Ilie Balaci nu a fost doar Minunea Blondă a Băniei. A fost una dintre acele minuni care fac o generație să nu-și uite niciodată tinerețea.
Dan Cristian COARDĂ
