Septembrie așază peste sate o lumină mai blândă. Diminețile devin răcoroase, livezile miros a fruct copt, iarba își pierde încet verdele puternic al verii, iar clopotele se aud parcă mai limpede peste dealuri. În această liniște de început de toamnă, la 8 septembrie, Biserica Ortodoxă sărbătorește Nașterea Maicii Domnului, cunoscută în popor drept Sfânta Maria Mică. Este primul mare praznic al anului bisericesc, care începe la 1 septembrie, și poartă în el bucuria discretă a unui nou început.
Poate că tocmai aici se află frumusețea profundă a acestei zile. Nu este sărbătorită o victorie răsunătoare, nici un eveniment care schimbă lumea într-o singură clipă. Este sărbătorită nașterea unui copil. Venirea pe lume a unei ființe despre care cei mai mulți oameni ai vremii nu aveau să știe nimic, dar prin care istoria mântuirii avea să primească un alt curs. Într-o lume obișnuită să admire puterea, zgomotul și triumful, Sfânta Maria Mică ne amintește că Dumnezeu lucrează adesea prin începuturi fragile, aproape nevăzute.
Orice naștere aduce cu ea o promisiune. Nimeni nu poate ști, privind un copil, ce drum se deschide înaintea lui, câte încercări îl așteaptă și cât bine va putea așeza în viețile celorlalți. Părinții văd doar chipul, respirația și neputința acelui început. Restul rămâne în taina lui Dumnezeu. Nașterea Fecioarei Maria vorbește tocmai despre această speranță care nu poate fi măsurată la început, despre lucrarea nevăzută care crește în tăcere până când devine lumină pentru ceilalți.
Maica Domnului nu a intrat în conștiința creștină prin forță, ci prin smerenie. Nu a cerut întâietate, nu a căutat recunoaștere și nu a transformat alegerea divină într-un privilegiu omenesc. Întreaga ei viață a rămas sub semnul acceptării, al răbdării și al unei iubiri care nu s-a retras nici măcar în fața suferinței. A stat lângă Fiul său de la ieslea Betleemului până sub Cruce, purtând în tăcere o durere pe care nicio mamă nu ar trebui să o cunoască.
De aceea, apropierea oamenilor de Maica Domnului nu vine din teamă, ci dintr-un sentiment aproape familial. În rugăciunea către ea se întâlnesc suferința mamei, neliniștea copilului, singurătatea celui bolnav și speranța omului care nu mai găsește cuvinte. Ea este percepută nu ca o prezență îndepărtată, ci ca o mamă care ascultă, înțelege și mijlocește. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care numele Maria a rămas atât de iubit în familiile românești.
În Maramureș, această apropiere capătă o căldură aparte. În bisericile de lemn, sub turlele care par să lege pământul de cer, chipul Maicii Domnului a privit generații întregi de oameni. A văzut prunci aduși la botez, mirese pășind cu emoție spre altar, mame rugându-se pentru copiii plecați departe și bătrâni veniți să mulțumească pentru încă o zi. În fața icoanei ei s-au rostit cereri mari și dorințe mărunte, toate la fel de adevărate pentru cel care le purta.
Sfânta Maria Mică se află și la hotarul dintre două anotimpuri. Vara începe să se retragă, muncile câmpului își schimbă ritmul, iar omul satului privește roadele și înțelege din nou că nu totul depinde de el. Tradiția populară a legat ziua de 8 septembrie de cules, de semănăturile de toamnă și de coborârea turmelor de la munte. Aceste obiceiuri păstrează memoria unei lumi care își așeza viața după calendarul naturii și al credinței. Biserica atrage însă atenția asupra deosebirii dintre credință și superstiție, arătând că sensul sărbătorii se găsește în rugăciune, nădejde și apropierea de Dumnezeu, nu în frica de interdicții sau pedepse.
Avem nevoie de această limpezire mai ales astăzi. O sărbătoare religioasă riscă uneori să fie redusă la urări expediate în grabă, imagini distribuite automat și formule rostite fără să mai fie trăite. Spunem „La mulți ani”, dar uităm să ne întrebăm ce ne învață, de fapt, ziua pe care o celebrăm. Nașterea Maicii Domnului nu este doar o dată din calendar și nici numai onomastica milioanelor de oameni care poartă numele Maria, Marian sau unul dintre derivatele lor. Este o invitație la întoarcerea către ceea ce rămâne esențial.
Ne vorbește despre demnitatea maternității într-o vreme în care sacrificiul mamelor este adesea considerat firesc și, tocmai de aceea, trecut cu vederea. Ne vorbește despre răbdare într-o societate care dorește rezultate imediate. Ne vorbește despre smerenie într-o lume a expunerii permanente. Ne amintește că valoarea unei vieți nu se măsoară prin vizibilitate, iar binele adevărat nu are întotdeauna nevoie de spectatori.
Poate că cea mai potrivită cinstire adusă Maicii Domnului nu se găsește în cuvintele mari, ci în gesturile care îi urmează exemplul. În grija față de un copil, în respectul acordat unei mame, în iertarea oferită înainte de a fi cerută, în vizitarea unui om singur și în rugăciunea rostită fără grabă. Credința nu se dovedește prin teamă și nici prin îndeplinirea mecanică a unor obiceiuri. Ea începe acolo unde omul devine mai atent la durerea celui de lângă el.
Ziua de 8 septembrie ne găsește la începutul toamnei și aproape de începutul unui nou an bisericesc. Nu întâmplător, primul mare praznic este o naștere. Mesajul său este simplu și puternic. Oricât de obosită ar părea lumea, Dumnezeu poate așeza în ea un început. Oricât de întunecat ar fi un timp, lumina poate veni din locul cel mai smerit. Oricât de singur s-ar simți omul, există încă o mamă către care își poate ridica privirea.
Sfânta Maria Mică este sărbătoarea speranței care se naște în tăcere. Iar într-o epocă dominată de zgomot, poate că tocmai această tăcere ne poate salva.
Dan Cristian COARDĂ
