În fiecare an, la 14 septembrie, Baia Mare își amintește de omul care nu s-a născut aici, dar care a ajuns să aparțină definitiv acestui oraș. Lascăr Pană ar fi împlinit astăzi 92 de ani.
Nu mai este pe bancă. Nici în tribună. Nu mai urmărește atent fiecare mișcare de pe teren și nu mai ridică vocea pentru a cere încă un efort atunci când oboseala pare mai puternică decât voința. Și totuși, Lascăr Pană continuă să fie prezent acolo unde timpul nu poate ajunge și unde uitarea nu are putere.
Este în numele rostit cu respect înaintea meciurilor. Este în fotografiile păstrate cu grijă, în poveștile despre marile seri europene și în privirile celor care încă își amintesc cum o sală întreagă se ridica în picioare. Este în emoția care cuprinde tribunele atunci când Minaur intră pe teren și în freamătul acela greu de explicat al unui oraș care nu vine doar să vadă un meci, ci să regăsească o parte din el însuși.
Sala Sporturilor din Baia Mare îi poartă numele. Adevăratul său monument nu este însă scris pe o clădire. Se află în echipa pe care a clădit-o, în oamenii pe care i-a format și în comunitatea pe care a învățat-o să creadă împreună.
Lascăr Pană s-a născut la Constanța, la 14 septembrie 1934. A ajuns în Baia Mare în 1970, când a preluat echipa Minerul. Patru ani mai târziu, a avut inițiativa înființării primului club exclusiv de handbal din România. Așa s-a născut HC Minaur, un nume care avea să treacă dincolo de granițele orașului și ale țării, intrând definitiv în istoria sportului românesc.
Sub conducerea lui Lascăr Pană, echipa a cucerit trofeul european în 1985 și în 1988 și a ajuns de trei ori în semifinalele Cupei Cupelor. În 1980, alături de Ioan Kunst-Ghermănescu și Niculae Nedeff, Lascăr Pană a contribuit și la câștigarea medaliei de bronz de către naționala României la Jocurile Olimpice de la Moscova.
Aceste performanțe spun enorm despre antrenorul Lascăr Pană. Nu spun însă totul despre omul Lascăr Pană.
Trofeele pot fi așezate într-o vitrină. Pot fi numărate, fotografiate și trecute în cărțile de istorie. Moștenirea unui om nu încape însă într-un palmares. Ea se măsoară în felul în care numele său este rostit după decenii, în recunoștința jucătorilor pe care i-a format și în emoția celor care au avut privilegiul să-l cunoască. Se vede în copiii care au început handbalul visând să joace pentru Minaur și în generațiile de suporteri care au crescut cu această echipă aproape de suflet.
Marea performanță a lui Lascăr Pană a fost aceea de a transforma un club sportiv într-un sentiment.
Pentru Baia Mare, Minaur nu a fost niciodată doar o echipă care alerga după goluri, puncte și trofee. Minaur a fost drumul făcut împreună spre sală, neliniștea dinaintea primului fluier și bucuria care izbucnea dintr-o tribună întreagă. A fost mâna străinului strânsă după un gol decisiv și îmbrățișarea spontană dintre oameni care poate nu se cunoșteau, dar care deveneau, pentru câteva zeci de minute, o singură familie.
În sala aceea nu mai conta cine erai dincolo de ușile ei. Nu conta vârsta, profesia, cartierul sau grijile cu care veniseși de acasă. Conta doar că iubeai aceleași culori, că așteptai același gol și că te ridicai în picioare odată cu ceilalți.
Aceasta este forța unei echipe care unește suflete. Aceasta este moștenirea pe care Lascăr Pană a lăsat-o Băii Mari.
El a înțeles că performanța nu se construiește numai cu scheme tactice, antrenamente istovitoare și indicații date de pe marginea terenului. Se construiește cu disciplină, loialitate și încredere. Cu oameni care acceptă să muncească unii pentru ceilalți. Cu jucători care știu că reprezintă ceva mai mare decât propriul nume de pe tricou.
Lascăr Pană a adunat caractere, a format campioni și a oferit unui oraș întreg un motiv de mândrie. Le-a arătat băimărenilor că marile victorii europene pot porni și de aici, dintr-un oraș departe de Capitală, atunci când există curaj, pricepere și credință.
Baia Mare l-a primit în 1970. El i-a răspuns dăruindu-i o poveste care continuă și astăzi.
Poate că aceasta este cea mai frumoasă formă de recunoștință dintre un om și un oraș. Lascăr Pană a ales Baia Mare, iar Baia Mare l-a păstrat în inima sa. În 2009 a devenit președinte de onoare al clubului pe care îl crease, însă pentru oamenii acestui loc devenise de mult mai mult decât atât. Devenise întemeietorul unei tradiții, părintele unei familii sportive și omul de care se leagă cele mai luminoase pagini ale handbalului băimărean.
Lascăr Pană s-a stins din viață la 17 septembrie 2017, la numai trei zile după ce împlinise 83 de ani. De atunci, fiecare mijloc de septembrie rămâne suspendat între aniversare și despărțire. Între bucuria că a existat și durerea că nu mai este. Între urarea pe care am fi vrut să i-o adresăm și tăcerea în care îi rostim numele.
Există însă oameni în fața cărora moartea nu reușește să aibă ultimul cuvânt.
În august 2026, Minaur a câștigat din nou turneul internațional care îi poartă numele. Trofeul a rămas la Baia Mare, în sala care poartă, la rândul ei, numele lui Lascăr Pană. Dincolo de scor și de rezultat, a fost imaginea unei legături care nu s-a rupt. Echipa lui continua să joace, orașul continua să fie alături de ea, iar numele său continua să adune oamenii în același loc.
Astăzi nu numărăm doar cei 92 de ani care s-ar fi împlinit de la nașterea sa. Numărăm generațiile pe care le-a inspirat, campionii cărora le-a arătat drumul și serile europene pe care Baia Mare nu le va uita niciodată. Numărăm copiii care au intrat pentru prima dată într-o sală de handbal ținându-și părinții de mână și oamenii care continuă să vină la meciuri purtând Minaur în suflet.
Unii oameni pleacă și lasă în urma lor un loc gol. Alții pleacă, dar rămân în tot ceea ce au construit.
Lascăr Pană face parte dintre cei care rămân.
Rămâne în istoria handbalului românesc. Rămâne în memoria Băii Mari. Rămâne în fiecare poveste spusă despre Minaur, în fiecare fotografie veche și în fiecare emoție care trece din tribună spre teren. Rămâne în mândria unui oraș care știe că a trăit ceva irepetabil și care are datoria să ducă acea poveste mai departe.
La mulți ani în memoria noastră, Lascăr Pană!
Îți mulțumim pentru Minaur. Îți mulțumim pentru victoriile care ne-au făcut să visăm. Îți mulțumim pentru oamenii pe care i-ai adunat și pentru sentimentul de apartenență pe care l-ai lăsat în urmă.
Legenda merge mai departe. Iar atât timp cât această echipă va continua să unească suflete, o parte din omul care i-a dat viață va fi mereu acolo.
Dan Cristian COARDĂ
