La Palatul Victoria luminile sunt aprinse, ședințele continuă, documentele circulă, iar miniștrii încă semnează. România are, tehnic, un guvern interimar. Ceea ce nu are este un guvern politic în sensul deplin al cuvântului, susținut de o majoritate capabilă să ia decizii grele și să garanteze că ele vor rămâne în picioare și după următoarea negociere de partid.
Aceasta este adevărata măsură a crizei. Nu absența oamenilor din birouri, ci absența autorității politice. Nu lipsa administrației, ci lipsa direcției. Statul funcționează, dar România nu mai știe cu certitudine încotro merge.
Guvernul condus de Ilie Bolojan a căzut în urma moțiunii de cenzură din 5 mai, iar țara a intrat într-o perioadă de interimat tocmai când avea nevoie de cea mai mare stabilitate. Deficitul bugetar trebuie redus, reformele asumate prin PNRR trebuie încheiate, fondurile europene trebuie protejate, iar bugetul pentru 2027 ar trebui construit pe o bază credibilă. Toate acestea cer însă un executiv cu puteri politice reale și o majoritate parlamentară dispusă să își asume costurile deciziilor.
În locul acestei majorități există calcule, condiții, resentimente și uși întredeschise. Partidele vor să guverneze, dar nu vor să plătească electoral pentru guvernare. Vor stabilitate, dar numai dacă sacrificiul este făcut de ceilalți. Vor reforme, dar fără să atingă privilegiile, clientela sau propriile zone de influență.
România a ajuns astfel într-unul dintre cele mai periculoase puncte ale politicii sale recente. Nu pentru că instituțiile ar fi încetat să funcționeze, ci pentru că fiecare săptămână de indecizie consumă din credibilitatea țării.
Piețele financiare nu votează și nu urmăresc talk-show-urile de seară. Ele nu sunt impresionate de declarații solemne și nici de fotografiile făcute după consultări. Investitorii, băncile și agențiile de rating privesc cifrele și capacitatea statului de a lua decizii. Vor să știe cine conduce, ce măsuri aplică și dacă promisiunile bugetare pot fi respectate.
În prezent, România se află pe ultima treaptă recomandată investițiilor. S&P și Fitch mențin calificativul BBB-, iar Moody’s echivalentul Baa3, toate cu perspectivă negativă. O singură retrogradare ar putea împinge ratingul suveran în categoria speculativă, cunoscută drept „junk”. S&P a confirmat în mai ratingul BBB-, cu perspectivă negativă, iar Fitch a avertizat că instabilitatea politică amplifică riscurile legate de reducerea deficitului și de deteriorarea finanțelor publice. Următoarea decizie Fitch este programată pentru 31 iulie.
Retrogradarea nu este inevitabilă, dar riscul nu mai poate fi tratat ca o formulă abstractă din rapoartele economiștilor. „Junk” ar însemna bani mai scumpi pentru stat, presiune suplimentară asupra dobânzilor, prudență din partea investitorilor și costuri care se vor propaga, mai devreme sau mai târziu, spre companii și populație. Factura instabilității politice nu este plătită de partide. Este plătită de contribuabil.
România nu a ajuns aici dintr-o singură eroare și nici într-o singură noapte. Ani la rând, guvernele au cumpărat liniște socială și electorală din bani împrumutați. Cheltuielile au crescut mai repede decât veniturile, reformele au fost amânate, iar fiecare avertisment a fost împins către următorul ciclu electoral. Cât timp economia a mers și finanțarea a fost disponibilă, iluzia a putut fi întreținută.
Acum, nota de plată a ajuns pe masă într-un moment în care nimeni nu vrea să o semneze.
Criza politică nu face decât să amplifice o vulnerabilitate deja existentă. Fără un guvern legitim și fără un acord politic credibil, România nu poate oferi predictibilitate nici propriilor cetățeni, nici mediului de afaceri, nici partenerilor europeni. O companie nu știe ce taxe va plăti peste șase luni. Un primar nu știe dacă proiectele începute vor mai avea finanțare. Un investitor nu știe dacă măsurile anunțate astăzi vor supraviețui viitorului cabinet. O familie nu știe cât va costa mâine creditul, energia sau coșul zilnic.
Predictibilitatea nu este un cuvânt rezervat economiștilor. Este forma concretă prin care un stat le oferă oamenilor posibilitatea de a-și planifica viața.
În lipsa ei, neîncrederea devine politică publică.
România are nevoie de un guvern, dar nu de orice guvern și nu doar de o fotografie de grup la Palatul Cotroceni. Are nevoie de un executiv care să spună adevărul despre situația financiară, să prezinte un plan coerent și să își asume deschis costurile acestuia. Un guvern care să nu transforme din nou contribuabilul corect în singurul vinovat de risipa statului. Un guvern care să reducă privilegiile înainte de a cere alte sacrificii și care să explice fiecare măsură, nu să o strecoare peste noapte într-o ordonanță.
Mai presus de toate, România are nevoie ca partidele să înțeleagă că țara nu poate fi ținută la nesfârșit în sala de așteptare. Fiecare zi fără o majoritate stabilă slăbește poziția statului și îngustează spațiul în care viitorul guvern va mai putea decide.
În politică, timpul pierdut pare uneori recuperabil. În economie, el se transformă în dobândă.
România se află la marginea categoriei „junk”, dar pericolul cel mai mare nu este o literă schimbată într-un raport internațional. Pericolul este să devenim o țară în care provizoratul este permanent, responsabilitatea nu aparține nimănui, iar viitorul este negociat de la o ședință de partid la alta.
Nu agențiile de rating împing România spre margine. Ele doar măsoară cât de aproape am ajuns.
Dan Cristian COARDĂ
