Poate mai mult decât oricând, astăzi suntem puși în fața multor semne de întrebare, începând cu cele legate de existența noastră – în sensul supraviețuirii până la capătul zilei – și continuând, poate la nesfîrșit, cu întrebări grele, care derivă în mod inevitabil din felul în care ne raportăm la agresiunea unei inteligențe artificiale care nu are cum să înțeleagă natura și substanța trăirii sufletești. Peste noapte dispar meserii, îndeletniciri sau obiceiuri; cartea este înlocuită cu ecranul și cititul cu fotografiatul, adâncimea – și frumusețea – interpretării este preluată agresiv de superficialitatea unui organism proteic, hidos și hidros, care ne livrează informația predigerată. Sau chiar prea digerată. Dacă îi retezi un cap, îi cresc automat trei, iar ceea ce părea că poate fi un necunoscut se transformă brusc într-un dușman tot mai mare. Ne pierdem umanitatea și în locul ei apare, culmea, ca o necesitate de a umple un gol, nevoia de a ne înconjura de roboți umanoizi. Umanitatea ni se transformă în umanoizitate, iar noi asistăm, tot mai pasivi, la un spectacol în care devenim din actori ai vieții noastre, doar păpuși sau chiar spectatori. Lipsa de cultură lasă locul tot mai mult, la nivel decizional, transformării celor care gândesc în minoritate. Devine parcă o rușine să îi citezi pe Platon, Leibnitz sau Kant, pentru că nu mai ai un punct comun cu auditoriul axat pe tendințe, date, previziuni sau transformări. Plimbările în parc și serenadele de mult au fost închise în cutia desuetudinii, ba chiar – din punctul de vedere al superficialității masei – a derizoriului. Cucerirea inimii, în aspectul ei pozitiv și frumos, se transformă parcă ireversibil și dăunător în câștigul trupului, cu toată sfera conotațiilor negative. Polii sufletești se inversează vizibil, pe fondul răsturnării piramidei valorice. Am ajuns să trăim timpurile în care trebuie să le demonstrăm unor mașini că suntem oameni, altfel nu putem nici măcar să putem cumpăra un bilet la teatru, la un eveniment de cultură, ba chiar la o călătorie cu autobusul. Nu putem nici măcar să primim o simplă adeverință care ne justifică existența, serviciul, statutul social fără să trecem de pasul demonstrării în fața unor mașini a acestor lucruri. Trăim paradoxul în care ne cerem voie de la niște roboți să putem trece strada! Nu mai putem vorbi cu cei dragi fără să trecem de o cenzură – extraordinar de perfidă – a numerelor. Bogățiile pe care le avem sau valorile pe care le deținem, ceea ce e extraordinar de trist, tind tot mai mult să fie doar niște numere pe un ecran. Și parcă nu ne ajunge acest lucru, avem nevoie de roboți tot mai umanoizi care să ne preia din sarcini. Să lucreze pentru noi, să trăiască pentru noi, să ne dea ceea ce nici nu știm că dorim, să gândească sau chiar să simtă în locul nostru.
Nu mai știm să citim, nu mai știm să gândim, nu mai știm să știm, nu mai știm să fim. A citi o carte, a scrie un text devin obiceiuri tot mai rare pentru marea masă a oamenilor. Ba chiar o rușine. Intelectualul este înlocuit de artificial, existența de o impusă – și complet falsă, dar comodă – inteligență. Și cred că dacă nu ne vom întoarce la cuvânt și la simplitatea lui, la citirea sau recitirea lui în cărți, la scrierea lui în text, existența noastră va fi puternic zdruncinată. Învățarea e un proces continuu, care combină factorul uman cu modalități – tot mai comode, provocatoare, interesante – de acumulare a cunoștințelor tot mai diverse. Însă din acest proces nu se poate exclude învățătorul, profesorul, maestrul, mentorul. Ei sunt cei care au făcut ca secretele construirii catedralelor să fie transmise din generație în generație, într-o manieră imposibil de învățat altfel decât prin implicare sufletească; un concert de Vivaldi și tehnica mânuirii instrumentelor muzicale nu vor putea fi niciodată învățate de la roboți, oricâtă informație ar gestiona aceștia; ce simte o mamă pentru copilul ei când e bolnav sau un fior sufletesc nu vor putea fi transmise de către inteligența artificială.
Realitatea falsă din jur, impusă de toate canalele prin care ajunge informația la noi, are o singură contracarare, pe moment: întoarcerea la originile cuvântului, la frumusețea poveștilor, la necesitatea citirii cărților (și a Cărții), la scrierea textelor. Existența prin cuvânt (vorbit, citit sau scris) și text este singura modalitate prin care eu, azi, mai văd supraviețuirea. Pentru că secolul acesta va fi marcat de textistență sau nu va mai fi deloc.
Mihai PĂTRASCU
