În seara zilei de 23 august 1944, vocile s-au stins în jurul aparatelor de radio. În case, în cazărmi, în gări și în adăposturile unei țări istovite de război, oamenii au ascultat proclamația Regelui Mihai I fără să poată înțelege, în acele câteva minute, cât de adânc urma să se schimbe istoria României.
După mai bine de trei ani de război alături de Germania nazistă, România anunța încetarea luptelor împotriva Aliaților. Mareșalul Ion Antonescu fusese arestat, alianța cu Hitler se prăbușea, iar Armata Română avea să întoarcă armele împotriva trupelor germane. Pentru soldatul aflat pe front, vestea însemna că inamicul de ieri devenea aliat, iar aliatul de ieri devenea inamic. Pentru familiile care așteptau acasă, însemna speranța că războiul s-ar putea termina mai repede. Pentru țară, însemna o încercare disperată de a ieși dintr-o catastrofă înainte de a fi prea târziu.
Numai că istoria nu oferă niciodată salvări curate.
România se desprindea de Germania nazistă, dar Armata Roșie se afla deja pe teritoriul ei. Se întorcea către Aliați, însă armistițiul avea să fie semnat abia la 12 septembrie, la Moscova. Între proclamația regală și actul juridic au rămas aproape trei săptămâni de nesiguranță, lupte și tragedii. Militari români au fost dezarmați și luați prizonieri de sovietici chiar și după schimbarea taberei, în timp ce unități ale armatei luptau împotriva trupelor germane.
De aceea, 23 august nu poate fi înțeles printr-un singur cuvânt. Nu a fost doar victorie. Nu a fost doar capitulare. Nu a fost numai act de curaj și nici numai început de ocupație. A fost o ruptură istorică făcută sub presiunea timpului, într-o țară prinsă între un război pe care nu îl mai putea câștiga și o putere sovietică pe care nu o mai putea opri.
Decizia luată de Regele Mihai și de oamenii politici care au pregătit îndepărtarea regimului Antonescu a scos România din alianța cu Hitler și a permis Armatei Române să participe la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, apoi la campaniile din Ungaria, Cehoslovacia și Austria. Mii de militari români aveau să moară în vest după ce alți zeci și zeci de mii muriseră în est. Același soldat român a fost trimis, într-un singur război, în două direcții opuse, sub două alianțe diferite, purtând însă aceeași fotografie a familiei în buzunarul de la piept.
În acest adevăr se află drama profundă a zilei de 23 august. Hotărârile se luau la București, Moscova, Berlin, Londra sau Washington, dar prețul îl plătea omul anonim. Tânărul chemat sub arme. Mama care aștepta o scrisoare. Soția rămasă cu pământul, copiii și teama. Soldatul care nu știa dacă va mai vedea vreodată drumul spre casă.
Pentru Maramureș, 23 august 1944 nu a însemnat libertate imediată.
Baia Mare, Sighetu Marmației și întreg nordul Transilvaniei se aflau încă sub administrația Ungariei, după Dictatul de la Viena din 30 august 1940. În august 1944, oamenii de aici nu priveau războiul de la distanță. Îl trăiau în lipsuri, frică, discriminare, refugiu și despărțiri. Îl văzuseră deja în cea mai cumplită dintre formele sale.
Cu numai câteva luni înainte, în primăvara anului 1944, evreii din Sighet și din satele din jur fuseseră adunați în ghetouri și deportați la Auschwitz. Aproape treisprezece mii de oameni au fost urcați în trenuri între 16 și 22 mai. Casele lor au rămas goale, prăvăliile au amuțit, iar o lume care făcuse parte vreme de generații din identitatea Maramureșului a fost aproape nimicită.
Când vorbim despre 23 august și despre ieșirea României din alianța cu Germania nazistă, nu avem voie să uităm că răul împotriva căruia se întorceau armele nu era o abstracțiune. El lăsase deja urme în fiecare tren al deportării, în fiecare casă părăsită și în fiecare nume care nu s-a mai întors.
Pentru locuitorii Maramureșului, eliberarea avea să vină abia în octombrie. Sighetul și Baia Mare au fost eliberate în jurul datei de 17–18 octombrie 1944, după săptămâni de lupte purtate în Transilvania. Între 23 august și acele zile s-au aflat aproape două luni de așteptare, teamă și război. Așadar, în memoria acestui ținut, 23 august nu este capătul drumului, ci începutul unei întoarceri lungi și sângeroase.
După război, ziua a fost luată din mâinile istoriei și pusă în slujba propagandei.
Regimul comunist a transformat 23 august în sărbătoare națională și a rescris necontenit sensul evenimentului. Rolul Regelui Mihai și al partidelor democratice a fost eliminat sau minimalizat, iar Partidul Comunist, slab și marginal în 1944, a fost prezentat drept forța decisivă a unei uriașe insurecții populare. În manuale, filme, discursuri și parade, trecutul a fost ajustat după nevoile prezentului. Mai întâi, meritul a fost atribuit aproape în întregime Armatei Roșii. Mai târziu, când regimul de la București a căutat să se distanțeze de Moscova, rolul sovietic a fost estompat, iar evenimentul a primit denumiri tot mai grandioase.
Generații întregi am crescut cu tribune oficiale, defilări, steaguri și lozinci. Pentru mulți români, 23 august nu mai amintea de spaima și incertitudinea anului 1944, ci de festivismul obligatoriu al dictaturii. O zi complexă, plină de risc, sacrificiu și ambiguitate, fusese prefăcută într-o poveste fără umbre.
După 1989, reacția a fost aproape firească. Odată cu prăbușirea comunismului, 23 august a fost împins spre uitare, ca și cum abandonarea sărbătorii ar fi putut șterge și falsificarea ei. Dar memoria nu se vindecă prin tăcere. O dată confiscată de propagandă nu trebuie abandonată, ci recuperată.
Trebuie să ne întoarcem la 23 august fără lozinci și fără verdicte ușoare.
Să recunoaștem curajul unei decizii care a rupt alianța cu Hitler într-un moment în care trupele germane se aflau încă în România. Să recunoaștem contribuția Armatei Române la luptele din vest și sacrificiul celor care nu s-au mai întors. Să vedem, în același timp, limitele actului, dominația militară sovietică și drumul care avea să ducă spre instaurarea comunismului. Să nu transformăm memoria într-un salvator fără vină, nici pe Regele Mihai într-un personaj fără constrângeri. Istoria matură nu are nevoie de statui perfecte. Are nevoie de adevăr.
23 august 1944 nu a adus României libertatea deplină. A închis însă un drum care ducea alături de Germania nazistă spre dezastru și a deschis altul, care avea să treacă prin dominația sovietică și dictatura comunistă.
Poate că adevărata însemnătate a acestei zile stă tocmai în imposibilitatea de a o judeca simplu.
Există momente în care un stat nu mai poate alege între bine și rău, ci doar între două forme ale tragediei. Există clipe în care conducătorii trebuie să decidă înainte de a avea toate garanțiile, iar oamenii obișnuiți trebuie să suporte urmările unor hotărâri pe care nu le-au luat. 23 august a fost una dintre aceste clipe.
În spatele datei nu se află doar Regele Mihai, Ion Antonescu, liderii politici sau generalii. Se află milioanele de români care au ascultat radioul în acea seară și au încercat să înțeleagă dacă războiul se apropia de sfârșit sau dacă abia începea o altă nenorocire.
Se află soldatul care și-a întors arma spre vest.
Se află prizonierul dus spre răsărit.
Se află maramureșeanul care a mai așteptat aproape două luni până să vadă sfârșitul ocupației.
Se află evreul din Sighet care nu mai putea auzi proclamația, fiindcă fusese deja deportat la Auschwitz.
Și se află o țară întreagă care, într-o singură seară, și-a schimbat direcția fără să își poată schimba imediat destinul.
De aceea, 23 august nu trebuie să fie nici sărbătorit cu triumfalism, nici îngropat în uitare. Trebuie privit cu luciditate și reculegere. Este ziua în care România a ieșit dintr-o alianță criminală, dar nu a reușit să evite ocupația. Ziua în care a făcut un pas necesar spre încheierea războiului, dar a intrat într-o epocă în care libertatea avea să fie din nou amânată.
Uneori, istoria nu deschide o ușă către lumină. Deschide doar o ieșire din întunericul cel mai adânc.
La 23 august 1944, România a găsit acea ieșire. Dincolo de ea nu o aștepta libertatea, ci un alt drum greu. Dar, pentru prima dată după ani de război, drumul nu mai ducea alături de Hitler.
Iar acest adevăr, cu toate umbrele sale, merită cunoscut, apărat și spus mai departe.
PS: Reperele factuale privind schimbarea taberei, armistițiul și captivitatea unor militari români au fost verificate în sursele Ministerului Apărării Naționale. Evoluția propagandistică a zilei de 23 august este documentată de IICCMER. Contextul local privind eliberarea nordului Transilvaniei este confirmat de Radio România Actualități, iar deportarea evreilor din Sighet este documentată de United States Holocaust Memorial Museum.
Dan Cristian COARDĂ
