Septembrie așază peste sate o lumină mai blândă. Diminețile au răcoarea începutului de toamnă, livezile își pleacă ramurile sub rod, iar clopotele par să se audă mai limpede peste dealuri. În această vreme a cumpănirii dintre vară și anotimpul frunzelor, calendarul creștin deschide una dintre cele mai solemne zile ale sale. La 14 septembrie, Biserica prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci.
Nu este o sărbătoare a triumfului zgomotos. Crucea nu se ridică deasupra lumii pentru a arăta puterea celui care învinge, ci iubirea Celui care acceptă să se jertfească. Ea amintește că, în inima credinței creștine, biruința nu vine prin forță, răzbunare sau mândrie, ci prin dăruire, iertare și curajul de a rămâne om chiar și în fața suferinței.
Istoria sărbătorii coboară în primele veacuri creștine și este legată, potrivit tradiției, de descoperirea lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim, în vremea împăratului Constantin cel Mare și a mamei sale, Sfânta Elena. Crucea a fost apoi înălțată înaintea credincioșilor, pentru ca mulțimea să o poată vedea și cinsti. Dincolo de împrejurarea istorică, gestul a rămas o mărturisire care străbate secolele. Ceea ce fusese unealtă de umilire și moarte devenea semn al speranței și al vieții.
Poate tocmai această prefacere face sărbătoarea atât de apropiată de om. Fiecare viață își are crucea ei. Uneori este o boală purtată în tăcere, alteori pierderea cuiva drag, singurătatea, nedreptatea, teama zilei de mâine sau o rană pe care nimeni nu o vede. Există cruci care se zăresc de departe și cruci ascunse sub zâmbete cuminți. Nu greutatea lor se măsoară însă din afară, iar judecata pripită nu poate ști niciodată câtă luptă încape în sufletul unui om.
Înălțarea Sfintei Cruci nu ne cere să iubim durerea și nici să o căutăm. Ne cheamă să nu o lăsăm fără sens. Credința nu promite o viață ferită de încercări, dar spune că nicio prăbușire nu este definitivă atunci când omul păstrează în el o fărâmă de lumină. Crucea nu înfrumusețează suferința, ci o străbate. Nu șterge lacrima, dar îi dă un orizont. Nu neagă moartea, dar o așază în fața Învierii.
În Maramureș, asemenea sărbători încă mai păstrează ceva din gravitatea vechilor rânduieli. Pe marginea drumurilor, la răscruci sau în apropierea bisericilor, crucile de lemn par să țină de veghe peste lumea grăbită. Unele sunt vechi și arse de ploi, altele poartă flori proaspete. Toate vorbesc, fără cuvinte, despre oameni care au simțit nevoia să lase între pământ și cer un semn al credinței lor.
Bătrânii își fac semnul crucii când trec pe lângă o troiță. Gestul este scurt, aproape nevăzut, dar cuprinde o întreagă teologie a inimii. Este recunoștință, teamă, rugăciune și nădejde. Este felul omului simplu de a spune că drumul său nu se termină la hotarul văzut și că, oricât de singur ar părea, nu merge singur.
Ziua de 14 septembrie este și zi de post, una dintre acele opriri prin care omul este chemat să facă mai puțin loc zgomotului și mai mult loc conștiinței. Postul adevărat nu se măsoară doar în hrana lăsată deoparte. El începe acolo unde renunțăm la o vorbă care rănește, la o judecată nedreaptă, la orgoliul de a avea întotdeauna dreptate. Începe când întindem mâna celui căzut și când alegem împăcarea, deși am putea continua conflictul.
Lumea de astăzi își ascunde slăbiciunile și își expune izbânzile. Ni se cere să părem puternici, neatinși, mereu pregătiți să câștigăm. Crucea răstoarnă această logică. Ea spune că vulnerabilitatea nu este rușine, că iubirea presupune risc și că adevărata putere poate avea chipul unui om care iartă. Într-o epocă a imaginilor perfecte, Crucea rămâne imaginea adevărului fără podoabe.
Sărbătoarea nu aparține doar trecutului și nu trebuie închisă între zidurile bisericii. Ea intră în casa în care cineva așteaptă un semn bun, în salonul de spital, în odaia unui bătrân, în neliniștea unui părinte și în tăcerea celui care nu mai știe cui să-i spună durerea. Acolo se află rostul viu al Crucii, în puterea de a rămâne lângă cel care suferă.
Poate că cea mai potrivită cinstire a Sfintei Cruci este să nu mai adăugăm cruci pe umerii altora. Să fim mai atenți la cuvinte, mai puțin grăbiți să condamnăm și mai disponibili să ascultăm. Să ne amintim că fiecare om poartă o povară despre care știm prea puțin. Iar dacă nu o putem lua cu totul, poate o putem face, pentru câteva clipe, mai ușoară.
În lumina liniștită a lui septembrie, Crucea se înalță nu ca o amenințare, ci ca o chemare. Să privim dincolo de noi înșine. Să prefacem rana în înțelegere, pierderea în memorie vie și teama în rugăciune. Să nu fugim de cel aflat în suferință și să nu ne rușinăm de propriile slăbiciuni.
Crucea nu spune că drumul va fi ușor. Spune doar că, la capătul iubirii care nu abandonează, întunericul nu are ultimul cuvânt.
Dan Cristian COARDĂ
