Ziua adevărului nu este numai o dorință pe care o avem – probabil – cu toții, ci și titlul ultimului film regizat de Steven Spielberg. Un film care, fără alte comentarii, trebuie văzut. Nu am făcut – încă – cronici de film, iar aici nu îmi permit acest lucru. Însă nu pot să nu am câteva reacții în urma vizionării acestuia. Chiar dacă relatarea mea ar putea fi interpretată ca o manifestare a mondenității, aș vrea să cred că ea nu este deloc așa. Încă de la intrarea în sală, m-a surprins – în mod negativ – numărul extrem de redus de oameni care veniseră să vizioneze filmul. Dintr-o privire am realizat că îi puteam număra pe degetele de la o mână! După ce am început să urc, în primele rânduri, văd un domn mai în vârstă, pe care, intuitiv și fără să îmi fi planificat, îl salut. Îmi răspunde politicos și urc în continuare spre locurile din partea de sus a sălii.
Filmul este – fără doar și poate – un punct de reper pentru momentul istoric (sau isteric) pe care îl trăim. Cu pasaje – și aluzii – la aviație, dar și la deviație, cu elemente profunde de creștinism și filosofie amestecate cu scene hollywoodiene ireale, imposibile, menite să prindă și un anumit public. Nu pe noi, cei trei care formam un grup dezinteresat total de scene de violență, teribilism sau efecte speciale. Filmul este o parabolă modernă care aduce în prim plan mari teme ale creștinismului, dar și întrebări fundamentale (și dă chiar răspunsuri stilizate) despre existența noastră în Univers. Este revelația unui adevăr ascuns, voit tăinuit, care stârnește curiozități, îndeamnă la lectură (inclusiv la reluarea unor pasaje din Geneză care de acum sunt citite într-o cheie nouă), provoacă. Pune întrebări și alungă frica de necunoscut. Filmul este ancorarea ființei moderne în pământul ceresc al patriei originare, poate – dar nu neapărat – în cea mai bună dintre lumile posibile.
La ieșirea din sală, unul din cei doi prieteni cu care am fost, profund marcat de subiect, expunere, destăinuiri sau momentele importante din film, datorită – sau din cauza – unei nevoi fiziologice, ne-o ia înainte, grăbit. Se oprește în dreptul bătrânului pe care îl salutasem la intrare și nu știu cum, dar încheagă cu el un dialog. Îl văd cum reduce ritmul, deși presiunea momentului îi cerea imperativ să se grăbească, și văd cum îi dă mâna domnului cu mișcări domoale și îl ajută să coboare, anevoie, puținele trepte pînă la ieșire. Când ajung în dreptul lor, exclamă plin de entuziasm: Uite, domnul așteaptă de peste 50 de ani filmul acesta! Soția prietenului meu, cu extrem de multă grijă, încearcă să îi justifice graba de până atunci și nevoia de a fi mers, fără nici o explicație prealabilă, înaintea noastră. Înțeleg foarte bine și nevoia și explicația, dar mă surprinde schimbarea de rirm și mă ofer să îl ajut eu pe domnul în vârstă. În ciuda insistențelor, prietenul meu renunță la nevoile lui și uită de ele, punându-le pe plan secundar. Important era acum ca acest domn, care trăise peste jumătate de an de nesinceritate într-un context istoric deja depășit, care ascundea voit multe, să își spună părerea la cald despre subiectul care fusese tabu pentru o lume întreagă. Acum pot fi liniștit, spunea domnul în vârstă, pentru că, în sfârșit, la cei 92 de ani pe care i-am adunat, mi se confirmă bănuiala! Ziua adevărului era aici pentru cel care, după mai bine de 50 de ani, și-a tăinuit presupunerile, preocupările și a fost condamnat să trăiască – la fel ca noi toți de altfel – fără certitudini.
Realizez în acel moment – și mă umple de bucurie acel gând – că Ziua Adevărului este momentul în care omenia câștigă în fața biologiei. Că umanitatea este mai presus decât egoismul, că a face o faptă bună e mult mai important decât toate nevoile noastre personale sau indivduale, că Celălalt – în orice variantă ar fi – are nevoie de noi pentru a își împlini visul, că destinul nostru este de a da mâna aproapelui care, coborând treptele fizice ale vieții, ne ajută pe noi să ne eliberăm de trup și de patimile clipei trecătoare pentru a putea urca pe drumul ființei care se îndreaptă spre cer!
Mihai PĂTRAŞCU
