În zilele de 26–27 septembrie 2026, la Muzeul Satului din București, a avut loc un eveniment de excepție dedicat împlinirii a 100 de ani de la nașterea artistei Victoria Darvai. Inițiatoarea și inima evenimentului a fost doamna Ana-Ligia Stanciu, căreia i se cuvin mulțumiri și felicitări. De la Paris a trimis materialele tipărite și medalia oamgială.
Anul acesta s-au împlinit o sută de ani de la nașterea Victoriei Darvai, una dintre vocile care au contribuit decisiv la aducerea cântecului popular maramureșean în atenția publicului românesc. Născută în 1926, în Biserica Albă, localitate aflată astăzi în regiunea Transcarpatia din Ucraina, și trecută la cele veșnice la 1 septembrie 2016, la București, artista a traversat aproape un secol de istorie, păstrând în glasul și în repertoriul său memoria unei lumi românești aflate la răscruce de timpuri și granițe.
Victoria Darvai nu poate fi privită doar ca o interpretă de folclor. Ea aparține acelei generații de artiști pentru care cântecul popular nu era un simplu act de spectacol, ci o formă de memorie colectivă. În vocea ei s-au întâlnit satul maramureșean, tradiția orală, sensibilitatea comunității și acea profundă legătură dintre om și loc care dă cântecului popular autenticitate și forță.
Venită dintr-un spațiu în care cultura românească a trebuit adesea să-și apere identitatea prin limbă, credință, tradiție și cântec, Victoria Darvai a purtat cu sine o zestre spirituală de mare valoare. Biserica Albă, așezare românească din Maramureșul istoric, nu reprezintă în biografia sa doar un loc de naștere. Este matricea unei sensibilități. De acolo vine universul afectiv în care cântecul, graiul și datina nu sunt elemente decorative, ci forme firești ale existenței.
În cazul Victoriei Darvai, cântecul popular a devenit o modalitate de a transforma memoria locală în patrimoniu național. Prin aparițiile sale artistice și prin repertoriul pe care l-a făcut cunoscut, cântecul maramureșean a depășit limitele spațiului în care se născuse și a ajuns la un public mult mai larg. Artista a contribuit ca particularul unui ținut s-ă devină expresie a identității culturale românești.
Maramureșul pe care îl întâlnim în cântecele interpretate de Victoria Darvai este un spațiu al verticalității, al dorului și al demnității. Este lumea în care omul își măsoară viața prin relația cu satul, cu familia, cu părinții, cu iubirea, cu Dumnezeu și cu pământul natal. De aceea, cântecul maramureșean are o tonalitate inconfundabilă. El poate fi vesel, ritualic sau dansant, dar păstrează aproape întotdeauna o vibrație gravă, venită din adâncul unei istorii trăite.
Victoria Darvai a știut să păstreze tocmai această autenticitate. Glasul său nu a fost doar un instrument muzical, ci un purtător de lume. În interpretarea sa, cuvântul popular dobândea densitate afectivă, iar melodia devenea o formă de mărturisire. Cântecul nu era desprins de existență, ci se năștea din ea și se întorcea către comunitatea care îl păstrase.
Meritul unei asemenea artiste este cu atât mai important cu cât folclorul riscă, în orice epocă, să fie redus la simplă ornamentație. Într-o cultură dominată de schimbare, cântecul tradițional poate deveni vulnerabil, iar formele sale autentice pot fi înlocuite de variante simplificate, adaptate gustului comercial. Victoria Darvai aparține generației care a înțeles că tradiția trebuie transmisă fără a-i pierde substanța.
Din această perspectivă, destinul ei artistic se înscrie într-o istorie mai largă a recuperării și promovării folclorului românesc. Marile voci ale cântecului popular au avut nu numai rolul de a distra publicul, ci și pe acela de a conserva, prin interpretare, o parte din memoria unei comunități. Ceea ce fusese transmis din generație în generație prin viu grai a putut ajunge, prin radio, televiziune, spectacole și înregistrări, la generații tot mai îndepărtate de satul tradițional.
În această operă de transmitere, Victoria Darvai ocupă un loc aparte. Ea a făcut cunoscut cântecul maramureșean nu prin spectaculozitate excesivă, ci prin autenticitate. Forța interpretării sale vine din interior, dintr-o familiaritate profundă cu universul pe care îl cântă. Există în vocea sa sentimentul că fiecare cântec are o istorie și că fiecare melodie poartă urmele celor care au cântat-o înainte.
De aceea, la un secol de la nașterea sa, Victoria Darvai poate fi evocată nu doar ca artistă, ci ca păstrătoare de memorie culturală. Într-o asemenea perspectivă, viața ei artistică devine parte din patrimoniul spiritual al Maramureșului. Cântecele pe care le-a interpretat continuă să vorbească despre o lume care s-a schimbat, dar care nu a dispărut cu totul atâta timp cât memoria ei rămâne vie.
Există, de altfel, o relație profundă între cântec și memorie. Cântecul este una dintre cele mai rezistente forme prin care trecutul poate supraviețui. O carte poate fi uitată, o fotografie se poate deteriora, un document poate dispărea, însă o melodie învățată în copilărie poate rămâne în sufletul omului până la sfârșitul vieții. Prin cântec, generațiile comunică între ele fără să aibă nevoie de explicații. Iar Victoria Darvai a fost una dintre acele artiste care au făcut posibil acest dialog între generații.
Pentru Maramureșul istoric, evocarea ei are și o valoare simbolică aparte. Născută dincolo de actuala graniță a României, artista a devenit, prin cântec, parte a unei geografii culturale care depășește frontierele politice. Destinul său amintește că identitatea unui popor nu se suprapune întotdeauna peste limitele unei hărți. Există teritorii ale memoriei, ale limbii, ale credinței și ale tradiției care continuă să unească ceea ce istoria a despărțit.
În acest sens, Victoria Darvai poate fi privită ca o punte între Maramureșul istoric și România contemporană, între satul tradițional și scena națională, între memoria comunității și patrimoniul cultural. Cântecul ei a traversat granițe și generații, iar această capacitate de a uni reprezintă una dintre cele mai importante moșteniri ale sale.
Centenarul nașterii sale nu este, așadar, doar un moment comemorativ. Este un prilej de a redescoperi valoarea cântecului popular autentic și de a înțelege că patrimoniul cultural nu se păstrează de la sine. El supraviețuiește prin oameni care îl asumă, îl interpretează și îl transmit mai departe. Victoria Darvai a fost un asemenea om.
La o sută de ani de la naștere și la un deceniu de la plecarea sa dintre noi, glasul Victoriei Darvai rămâne legat de Maramureș, de cântecul său și de memoria unei lumi. Iar memoria adevărată nu înseamnă numai să păstrăm numele unei artiste, ci să păstrăm viu ceea ce ea a slujit: cântecul ca formă de identitate, tradiția ca formă de continuitate și cultura ca formă de memorie.
Victoria Darvai a plecat dintre noi în 2016, la București. Dar, în cântec, plecarea nu este niciodată definitivă. Atâta vreme cât melodia este cântată, glasul celui care a făcut-o cunoscută continuă să existe. Iar cântecul maramureșean, ajuns prin ea la inimile unui public larg, îi păstrează încă ecoul.
Centenarul Victoria Darvai este, astfel, nu doar aniversarea unei artiste, ci sărbătoarea unei memorii. O memorie care vine din Maramureș, trece prin glasul unui mare interpret și se întoarce, peste timp, către noi.
Prof. Dr. Ioan Dorel TODEA
