Duminica dimineața are un fel al ei de a așeza lucrurile. Se mai domolește graba, se mai răresc zgomotele, iar lumea pare, măcar pentru câteva ceasuri, mai dispusă să privească înapoi, spre oameni, spre fapte, spre adevăruri pe care în timpul săptămânii le acoperim cu nervi, grabă și judecăți prea repezi.
Poate că într-o astfel de dimineață ar trebui să ne gândim mai mult la oamenii buni. Nu la cei perfecți, pentru că nu există oameni perfecți. Nu la cei care se vând frumos în vorbe mari, nu la cei care își lustruiesc imaginea la fiecare pas, ci la oamenii aceia care își duc treaba cu seriozitate, zi după zi, fără să ceară aplauze și fără să facă paradă din ceea ce sunt.
Sunt oamenii care muncesc mult și vorbesc puțin. Cei care ajung primii și pleacă ultimii. Cei care învață, repară, vindecă, construiesc, cresc, țin în picioare case, instituții, familii, afaceri, comunități. Cei care, de multe ori, nu sunt văzuți decât atunci când lipsește ceva din urma lor.
Și poate cel mai nedrept lucru este că tocmai acești oameni ajung, uneori, să fie cel mai puțin respectați acasă. În locurile în care ar trebui să fie cunoscuți cu adevărat, sunt judecați după vorbe. După bârfe. După invidii vechi. După supărări care nu au nicio legătură cu munca lor. După etichete puse grăbit, de oameni care nu le-au cunoscut nici efortul, nici nopțile, nici prețul plătit pentru a ajunge acolo unde sunt.
Avem acest obicei trist de a ne răni oamenii înainte de a-i înțelege. De a-i micșora când cresc. De a-i suspecta când reușesc. De a le căuta defectele cu o hărnicie pe care, dacă am pune-o în fapte bune, poate am schimba multe în jurul nostru.
Aruncăm cu noroi în oameni care nu merită noroi. În profesioniști care și-au făcut treaba cinstit. În oameni harnici care nu au cerut nimănui nimic, în afară de dreptul de a munci și de a fi lăsați să-și vadă de drum. În oameni care au dus numele locului lor mai departe, dar care acasă au primit, uneori, mai multă răceală decât recunoștință.
Ne place să spunem că suntem mândri de ai noștri când îi laudă alții. Când sunt apreciați în alte orașe, în alte țări, în alte comunități. Atunci îi revendicăm repede. Spunem că sunt de-ai noștri, că au plecat dintre noi, că ne reprezintă. Dar până să ajungă acolo, câți dintre ei au fost sprijiniți cu adevărat? Câți au fost încurajați? Câți au fost apărați atunci când cineva a aruncat prima piatră?
Poate că duminica dimineața e un timp bun pentru astfel de întrebări. Nu ca să ne învinovățim unii pe alții, ci ca să ne trezim puțin. Să ne amintim că fiecare om are o poveste mai lungă decât zvonul despre el. Că fiecare profesionist a ajuns acolo prin ani de muncă, nu printr-o impresie de moment. Că fiecare om harnic are oboseli pe care nu le arată. Că fiecare om bun poate fi rănit de o vorbă nedreaptă, chiar dacă nu o spune.
Nu trebuie să ridicăm statui oamenilor buni. Nici să-i ferim de orice critică. Critica dreaptă este sănătoasă. Exigența este necesară. Dar răutatea nu este critică. Invidia nu este spirit civic. Bârfa nu este adevăr. Iar noroiul aruncat spre cineva spune, de multe ori, mai multe despre mâna care îl aruncă decât despre omul lovit.
O comunitate se măsoară și după felul în care își tratează oamenii valoroși când aceștia sunt încă lângă ea, nu doar după ce pleacă. După cum îi sprijină când le este greu, nu doar după cum îi aplaudă când primesc diplome. După cum le respectă munca de zi cu zi, nu doar după cum le folosește numele când devin convenabili.
Pentru că oamenii buni pot obosi. Chiar și cei puternici. Chiar și cei harnici. Chiar și cei care par că duc orice. Se poate să nu se plângă, să nu răspundă, să nu se apere public. Dar, într-o zi, pot alege să plece. Sau să tacă. Sau să nu se mai implice. Iar atunci, pierderea nu este doar a lor. Este a noastră.
Poate că astăzi, într-o duminică dimineață, merită să ne gândim la cineva pe care l-am judecat prea repede. La cineva despre care am crezut ceva fără să știm destul. La cineva bun, profesionist, harnic, pe care poate nu l-am respectat cât trebuia.
Și poate că nu e târziu să schimbăm ceva. Să spunem o vorbă bună. Să recunoaștem o muncă bine făcută. Să nu mai dăm mai departe răutatea. Să nu mai confundăm succesul cu vina și discreția cu slăbiciunea.
Oamenii buni nu cer mult. De multe ori, nici nu cer nimic. Dar merită să nu-i lovim pe nedrept.
Merită să-i vedem.
Merită să-i respectăm.
Merită să-i păstrăm aproape, cât încă sunt aici.
Dan Cristian COARDĂ
