La 36 de ani de la Mineriada din iunie 1990, România încă poartă rana unor zile în care protestul civic, presa independentă și opoziția au fost lovite în numele „ordinii”.
La numai câteva luni după căderea dictaturii comuniste, România a fost pusă în fața unei întrebări dureroase. Cât de reală era libertatea câștigată în decembrie 1989 și cât din vechiul reflex al fricii supraviețuise în noua putere? Mineriada din 13–15 iunie 1990 nu a fost doar o confruntare de stradă, nu a fost doar o izbucnire violentă într-o capitală încă tulburată de tranziție și nici doar o pagină neagră din istoria postdecembristă. A fost momentul în care statul român, abia ieșit din comunism, a ales să răspundă unei forme de contestare civică prin forță, stigmatizare și umilință publică.
Pentru a înțelege acele zile, trebuie privit mai întâi spre Piața Universității. Acolo, începând cu 22 aprilie 1990, se născuse un fenomen civic unic în România de după Revoluție. Studenți, intelectuali, tineri, foști deținuți politici, oameni simpli, dar și personalități culturale au transformat centrul Bucureștiului într-un spațiu al libertății asumate. Se cerea aplicarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, adică îndepărtarea din prim-planul vieții politice a foștilor activiști comuniști și a foștilor ofițeri ai Securității. Se cerea independența televiziunii publice, pluralism real, desprinderea limpede de trecutul totalitar. Piața Universității devenise, simbolic, „zona liberă de neocomunism”.
Această formulă nu era doar un slogan. Era expresia unei neliniști profunde. O parte a societății simțea că Revoluția fusese confiscată, că puterea instalată după decembrie 1989 păstra prea multe chipuri, reflexe și mecanisme ale vechiului sistem. În contrapondere, Frontul Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu, câștigase alegerile din 20 mai 1990 cu o majoritate covârșitoare. Puterea invoca legitimitatea votului, Piața invoca legitimitatea morală a Revoluției. Între aceste două realități, dialogul a fost înlocuit treptat de ostilitate.
În dimineața zilei de 13 iunie, autoritățile au intervenit în forță pentru evacuarea Pieței Universității. Corturile au fost distruse, greviștii foamei și alți manifestanți au fost ridicați, iar intervenția a produs rapid indignare și reacții în lanț. Bucureștiul a intrat într-o spirală a violenței. Au fost incendiate autobuze, au fost atacate instituții, inclusiv Televiziunea Română, iar autoritățile au vorbit despre grupuri extremiste și despre o tentativă de destabilizare. În acea atmosferă tulbure, cu provocatori, panică și manipulare, s-a pregătit terenul pentru una dintre cele mai brutale demonstrații de forță din istoria recentă a României.
În 14 iunie, minerii din Valea Jiului au ajuns la București. Imaginea lor, cu lămpi, căști și bâte, a rămas întipărită în memoria colectivă ca simbol al unei democrații lovite înainte de a apuca să se maturizeze. Nu au venit într-un oraș aflat în anarhie totală, ci într-un oraș în care ordinea fusese deja, în mare parte, restabilită. Cu toate acestea, minerii au fost îndreptați spre Piața Universității, spre Universitate, spre Institutul de Arhitectură, spre redacții de presă, spre sedii ale partidelor istorice și spre locuințe ale unor lideri ai opoziției.
Ce a urmat a fost o vânătoare de oameni. Tineri bătuți pentru că păreau studenți. Oameni opriți pe stradă pentru că purtau barbă, ochelari sau aveau o ținută considerată „intelectuală”. Sediile unor publicații independente au fost devastate. Universitatea a fost călcată în picioare. Partidele istorice, abia revenite în legalitate după decenii de comunism, au fost atacate. În locul dezbaterii politice, România a văzut bâta. În locul argumentului, a văzut intimidarea. În locul instituțiilor democratice, a văzut o forță paralelă, chemată sau acceptată să facă ordine în numele puterii.
Bilanțul oficial vorbește despre oameni morți, peste o mie de răniți și sute de persoane reținute. Dar dincolo de cifre rămâne trauma. Pentru victime, Mineriada nu este un capitol de manual, ci o rană personală. Pentru România, este una dintre acele rupturi morale care nu se vindecă prin simpla trecere a timpului. Fiecare an fără adevăr complet și fără răspundere judiciară adaugă o nouă formă de nedreptate peste violența inițială.
Mineriada a transmis atunci un mesaj devastator. Libertatea putea fi tolerată doar până în punctul în care incomoda puterea. Piața Universității a fost prezentată ca un pericol, iar oamenii de acolo au fost transformați în dușmani interni. Aceasta este una dintre cele mai grave moșteniri ale acelor zile. Nu doar violența fizică, ci și mecanismul prin care o parte a societății a fost demonizată pentru a justifica represiunea.
Privită astăzi, Mineriada din iunie 1990 rămâne o lecție despre fragilitatea democrației. Instituțiile nu devin democratice doar pentru că se schimbă denumirile lor, iar alegerile libere nu sunt suficiente dacă puterea nu acceptă critica, protestul și presa independentă. Democrația nu înseamnă doar majoritate, ci și limite morale ale majorității. Înseamnă protejarea celui care contestă, nu zdrobirea lui. Înseamnă dreptul de a striga în piață fără teama că, a doua zi, cineva va veni cu bâta să îți explice ce este ordinea.
După mai bine de trei decenii, Dosarul Mineriadei rămâne una dintre marile restanțe ale justiției române. Anchetele prelungite, reluările, nulitățile, condamnările României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și lipsa unei sentințe definitive au întreținut sentimentul că statul a fost incapabil sau nu a dorit să își judece propriile mecanisme de represiune. Pentru o societate democratică, aceasta nu este doar o problemă juridică. Este o problemă de memorie, de igienă morală și de respect față de victime.
Mineriada din 13–15 iunie 1990 nu trebuie comemorată prin vorbe goale. Ea trebuie înțeleasă, explicată și așezată corect în conștiința publică. A fost momentul în care România postcomunistă a arătat că vechiul regim dispăruse formal, dar nu dispăruseră încă reflexele sale: ura față de intelectual, disprețul față de opoziție, controlul asupra televiziunii, manipularea mulțimilor și tentația de a confunda statul cu partidul aflat la putere.
În Piața Universității nu s-a aflat o țară perfectă, ci o țară care încerca să învețe libertatea. În fața ei s-a ridicat o altă țară, speriată, manipulată, împinsă să creadă că ordinea se apără prin violență. Între aceste două Românii, Mineriada a lăsat o prăpastie. Iar peste acea prăpastie nu se poate construi nimic durabil fără adevăr.
De aceea, 13–15 iunie 1990 nu este doar despre trecut. Este despre felul în care o societate își apără memoria, își respectă victimele și refuză să transforme abuzul în episod minor. O democrație care uită cum a fost lovită riscă să nu mai recunoască lovitura atunci când ea se repetă sub alte forme. Iar România are datoria de a nu uita că, într-un iunie fierbinte al începutului său democratic, libertatea a fost bătută în stradă, în văzul tuturor.
Text de opinie redactat pe baza surselor publice disponibile privind evenimentele din 13–15 iunie 1990.
Dan Cristian COARDĂ
