La Sevilla, în 1986, fotbalul românesc atingea cerul. O echipă din București cucerea Europa, iar printre cei care scriau acea pagină de istorie se afla și Lucian Bălan. Un fotbalist care avea să cunoască bucuria marilor victorii, dar și amărăciunea unor ani în care gloria de altădată nu mai putea alunga umbrele vieții.
Pe 12 noiembrie 2015, la numai 56 de ani, Lucian Bălan se stingea din viață. Pleca mult prea devreme unul dintre eroii Stelei care cucerise Cupa Campionilor Europeni în 1986 și Supercupa Europei în 1987.
Dar pentru mine, Lucian Bălan nu a fost doar fotbalistul din fotografiile unei generații de aur. L-am cunoscut bine. Am fost coechipieri în Cupa Presei și parteneri de microfon la Radio Contact. Am împărțit bucuria jocului, emoția radioului și acele momente simple, omenești, care rămân uneori mai puternice decât orice performanță sportivă.
Mi-l amintesc și acum. Mereu zâmbitor, punctual, amabil, gata să întindă o mână de ajutor. Un om cald, firesc, fără aerul superior al celui care cucerise Europa. Avea în spate o performanță pe care puțini fotbaliști români au reușit să o atingă, dar în relațiile cu oamenii rămânea același Lucian, apropiat și generos.
Poate tocmai de aceea vestea dispariției sale a durut atât de mult. Pentru că, dincolo de campion, se afla un om pe care îl prețuiam și de care mă leagă amintiri pe care timpul nu le poate șterge.
Viața nu respectă întotdeauna logica victoriilor de pe teren. Lucian a cunoscut și perioade grele, departe de aplauze și de lumina reflectoarelor. Iar sfârșitul său prematur ne-a amintit cât de vulnerabili pot fi chiar și oamenii pe care i-am crezut, cândva, invincibili.
Au trecut unsprezece ani. Sevilla rămâne în istoria fotbalului, trofeele rămân în vitrină, iar numele lui Lucian Bălan va fi mereu legat de acea noapte magică din 1986.
Eu însă, când mă gândesc la el, nu văd mai întâi Cupa Campionilor Europeni. Îl văd pe Lucian de la Cupa Presei, pe colegul de la Radio Contact, pe omul care venea cu zâmbetul pe buze și pentru care un gest de prietenie era ceva firesc.
Sevilla i-a oferit nemurirea sportivă. În amintirea mea, Lucian Bălan a rămas nemuritor prin felul lui de a fi.
Și poate că aceasta este, până la urmă, cea mai frumoasă victorie pe care un om o poate lăsa în urmă. Pentru că o legendă nu încetează să fie legendă atunci când stadionul se golește.
Dan Cristian COARDĂ
