Lada cu Zestre | Ștefan Hrușcă – „Bieți lampagii”. Oamenii care aprind lumina într-o lume care a învățat să trăiască în întuneric

7 minute de citit
- Publicitate -

Un cântec despre destinul artistului, despre singurătatea celor care dăruiesc lumină și despre curajul de a rămâne om într-o lume care își stinge, uneori, propriile felinare.

Îmi imaginez un oraș vechi, într-o seară târzie de noiembrie. Străzile sunt aproape pustii, ferestrele se închid una câte una, iar undeva, prin frig și ceață, un om merge din felinar în felinar, aprinzând lumina. Nimeni nu îl așteaptă. Nimeni nu îl aplaudă. Poate că nici nu îl observă cineva. Și totuși, fără el, orașul ar rămâne în întuneric.

Așa începe, în mintea mea, povestea cântecului „Bieți lampagii”, una dintre acele creații ale muzicii folk românești care au supraviețuit nu prin spectaculozitate, ci prin adevărul tulburător pe care îl poartă.

Pe versurile lui Adrian Păunescu și muzica lui Ștefan Hrușcă, cântecul transformă o meserie aproape dispărută într-o metaforă a condiției artistului. Lampagiul nu mai este doar omul care aprinde felinarele unui oraș. Devine poetul, muzicianul, scriitorul, omul care încearcă să aducă puțină lumină într-o lume preocupată, uneori, să o stingă.

Și poate că tocmai aici se află frumusețea dureroasă a acestei piese. În contrastul dintre cei care luminează și cei care se obișnuiesc atât de mult cu întunericul, încât ajung să îl considere firesc.

Adrian Păunescu a așezat în aceste versuri o neliniște profundă, aceea a creatorului care își cunoaște rostul, dar și fragilitatea. Artistul oferă ceva ce nu poate fi măsurat în bani, funcții sau privilegii. Oferă emoție, sens, memorie, uneori chiar speranță. În schimb, primește adesea indiferență, neînțelegere sau uitare.

Ștefan Hrușcă duce această poveste mai departe printr-o interpretare care nu are nevoie de artificii. Vocea sa, cu acea limpezime aspră și caldă a Maramureșului, nu caută să impresioneze prin forță. Cântă cu o simplitate care lasă cuvintele să își poarte singure greutatea.

Există ceva profund maramureșean în felul lui Hrușcă de a spune asemenea povești. O sobrietate a emoției, o demnitate care nu cere compasiune, o tristețe care nu se transformă niciodată în lamentație. Parcă auzi, dincolo de cântec, lumea satelor în care oamenii au învățat să își ducă necazurile fără să facă din ele spectacol.

Pentru mulți, numele lui Ștefan Hrușcă este legat aproape instinctiv de colinde, de iernile românești și de nostalgia sărbătorilor petrecute acasă. Dar „Bieți lampagii” ne amintește de o altă dimensiune a artistului, aceea a cântărețului folk care a dat glas unor întrebări incomode despre societate, despre rostul creației și despre responsabilitatea morală a celui care are ceva de spus.

Cântecul poartă și amprenta unei epoci în care muzica folk însemna mai mult decât un gen muzical. Era un spațiu al întâlnirii, al solidarității și, uneori, al unor adevăruri rostite indirect, prin metafore suficient de puternice pentru a ajunge acolo unde discursul obișnuit nu putea pătrunde.

Dar ar fi nedrept să închidem „Bieți lampagii” într-o singură perioadă istorică.

Pentru că lampagiii există și astăzi.

Îi întâlnim în profesorul care continuă să creadă în rostul educației, chiar și atunci când societatea pare să prețuiască mai mult zgomotul decât cunoașterea. În artistul care creează fără certitudinea că va fi înțeles. În omul care spune adevărul când ar fi mult mai comod să tacă. În cei care păstrează memoria unei comunități, în cei care apără frumusețea și în cei care refuză să transforme nepăsarea într-un mod de viață.

Fiecare dintre ei aprinde, în felul său, câte un felinar.

Trăim, paradoxal, într-o lume mai luminată tehnologic decât oricând. Orașele nu mai au nevoie de lampagii, telefoanele luminează fețele oamenilor, iar informația ajunge aproape instantaneu în orice colț al lumii. Și totuși, această abundență de lumină artificială nu ne-a făcut neapărat mai limpezi sufletește.

Avem mai multe ecrane și, uneori, mai puțină înțelegere. Mai multe cuvinte și mai puțină comunicare. Mai multă vizibilitate și tot mai puțină disponibilitate de a-l vedea cu adevărat pe celălalt.

În această lume, cântecul lui Hrușcă capătă o actualitate neașteptată.

Pentru mine, cea mai puternică imagine nu este aceea a felinarului aprins, ci a omului care se întoarce să îl aprindă din nou, după ce altcineva l-a stins. Există în acest gest o formă extraordinară de încăpățânare morală. Nu încăpățânarea celui care vrea să aibă dreptate cu orice preț, ci a celui care știe că renunțarea ar însemna să își trădeze propria menire.

Adevărații lampagii nu lucrează pentru aplauze. Nici măcar pentru recunoștință. Ei luminează pentru că aceasta este natura lor.

Iar versurile lui Păunescu, purtate de vocea lui Ștefan Hrușcă, ating în cele din urmă una dintre cele mai tulburătoare idei ale creației artistice. Când nu mai există combustibil pentru felinare, cel care a dăruit lumină este pregătit să se consume pe sine.

Este o imagine aproape tragică, dar și una dintre cele mai frumoase definiții poetice ale devotamentului.

Poate că ar trebui să ascultăm „Bieți lampagii” altfel decât ascultăm, de obicei, un cântec vechi. Nu doar cu nostalgia tinereții, a Cenaclului Flacăra sau a serilor în care o chitară aduna oamenii laolaltă. Ci cu luciditatea celui care înțelege că fiecare generație are propriul ei întuneric și propria nevoie de lumină.

Și că civilizația nu se măsoară numai prin câte felinare a reușit să instaleze, ci și prin felul în care îi tratează pe oamenii care le aprind.

În această ediție a rubricii „Lada cu Zestre”, păstrăm mai mult decât un cântec din patrimoniul muzicii folk românești. Păstrăm o întrebare pe care fiecare dintre noi ar merita să și-o pună, măcar din când în când.

Când întâlnim un om care încearcă să aducă lumină în jurul său, ce facem cu lumina lui?

O ocrotim sau ne grăbim să o stingem?

Iar undeva, dincolo de această întrebare, vocea lui Ștefan Hrușcă continuă să răsune, limpede și neclintită, asemenea unui felinar rămas aprins la capătul unei străzi pustii.

Poate că nu putem alunga tot întunericul lumii.

Dar putem avea grijă să nu îi lăsăm singuri pe cei care încearcă.

Dan Cristian COARDĂ

ATENȚIONARE - DREPTURI DE AUTOR
Conținutul acestui articol este proprietatea exclusivă a MaramuresOnline.ro și este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Preluarea conținutului este permisă doar în limita a maximum 500 de caractere, cu citarea clară și vizibilă a sursei MaramuresOnline.ro și inserarea unui link activ către articolul original. Orice utilizare neautorizată atrage răspunderea legală, titularul drepturilor rezervându-și dreptul de a se adresa instanțelor competente.

NOTĂ GDPR
Datele cu caracter personal incluse în acest articol sunt prelucrate de MaramuresOnline.ro în scop jurnalistic și informativ, în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR) și legislația națională aplicabilă, cu respectarea drepturilor persoanelor vizate.
- Publicitate -
Share this Article
Leave a comment
Sari la conținut