O poveste despre un cântec născut la marginea mării, despre fragilitatea marilor artiști și despre acea iubire care continuă să existe chiar și atunci când timpul nu mai are răbdare.
La Sorrento, marea are uneori culoarea amintirilor pe care oamenii nu reușesc să le uite. Se întunecă încet, sub ferestrele hotelurilor vechi, iar luminile de pe coastă încep să tremure de parcă cineva ar încerca să păstreze aprinse ultimele clipe ale unei povești. Într-un asemenea decor, printre ecourile unei vieți dispărute și melancolia unui oraș italian, Lucio Dalla a găsit, în vara anului 1986, povestea care avea să devină una dintre cele mai tulburătoare declarații de dragoste din istoria muzicii.
„Caruso” nu s-a născut din dorința de a scrie un succes. S-a născut din întâlnirea neașteptată dintre un artist și umbra altui artist, despărțiți de mai bine de șase decenii, dar apropiați prin aceeași înțelegere a muzicii ca formă de supraviețuire sufletească.
Lucio Dalla ajunsese la Sorrento după ce o defecțiune a ambarcațiunii cu care călătorea îl obligase să își întrerupă drumul. A fost găzduit la Grand Hotel Excelsior Vittoria, într-o cameră legată de ultimele luni din viața marelui tenor italian Enrico Caruso.
Acolo a aflat povestea cântărețului care cucerise marile scene ale lumii, dar care, spre sfârșitul existenței, devenise un om bolnav, vulnerabil și singur în fața propriului destin. Potrivit relatărilor care au inspirat cântecul, Caruso ar fi dezvoltat o afecțiune profundă pentru o tânără căreia îi oferea lecții de canto. Adevărul istoric al acestei povești rămâne învăluit în legendă. Pentru Dalla însă, mai important decât certitudinea faptelor a fost adevărul emoțional pe care îl ascundea.
Imaginea unui om capabil să emoționeze mii de spectatori, dar neputincios în fața propriei iubiri.
Din această contradicție s-a născut „Caruso”.
Piesa a apărut în 1986, pe albumul „DallAmeriCaruso”, și avea să depășească repede granițele Italiei. Dar forța ei nu poate fi explicată doar prin frumusețea melodiei sau prin dramatismul interpretării. Există în acest cântec ceva mult mai greu de definit. O formă de sinceritate care nu încearcă să impresioneze și tocmai de aceea impresionează până la durere.
Lucio Dalla nu avea vocea unui tenor de operă. Timbrul său era aspru, uneori aproape rugos, cu imperfecțiuni care făceau fiecare cuvânt să pară desprins dintr-o experiență trăită. Nu cânta despre suferință de la distanță. Părea că o recunoaște, că îi cunoaște toate încăperile, că a locuit cândva în ea.
Iar atunci când vocea se ridică spre refren, muzica încetează să mai fie doar muzică. Devine o mărturisire.
„Te voglio bene assaje.”
Atât de simplu și atât de imposibil de tradus în întreaga lui profunzime. O declarație de iubire în dialect napolitan, în care cuvintele poartă ceva din căldura pământului, din apropierea mării și din melancolia unei lumi în care sentimentele nu se ascund în spatele eleganței.
Dalla înțelegea că iubirea adevărată nu are nevoie de fraze complicate. Uneori, cele mai mari sentimente încap în câteva cuvinte pe care oamenii le rostesc de milioane de ori, dar pe care foarte puțini reușesc să le facă să sune ca pentru prima dată.
În „Caruso”, iubirea și moartea nu se află în opoziție. Se privesc una pe cealaltă. Una promite ceea ce cealaltă amenință să ia.
Este imaginea unui artist care a cunoscut gloria, aplauzele, admirația și privilegiul de a transforma vocea în legendă, dar care descoperă, aproape de sfârșit, că toate acestea valorează mai puțin decât prezența unei singure ființe iubite.
Aici se află, poate, adevărata măreție a cântecului. În felul în care răstoarnă ierarhia lucrurilor pe care oamenii le consideră importante.
Celebritatea devine neînsemnată. Succesul devine un zgomot îndepărtat. Timpul nu mai poate fi negociat. Rămâne doar nevoia omenească de a iubi și de a fi iubit.
Pianul construiește încet această atmosferă, fără grabă, lăsând vocea să respire între amintire și disperare. Melodia păstrează ceva din solemnitatea operei italiene și din sensibilitatea cântecului napolitan, dar nu se lasă închisă în niciuna dintre aceste tradiții. Este un cântec popular prin accesibilitate și aproape clasic prin intensitatea expresiei.
Interpretarea lui Dalla are o particularitate rară. Nu pare că artistul încearcă să își controleze emoția, ci că încearcă să nu fie copleșit de ea. Iar această fragilitate face ca fiecare ascultare să devină diferită.
La douăzeci de ani, „Caruso” poate suna ca o extraordinară declarație de dragoste. La patruzeci, începe să vorbească despre alegeri, despre absențe și despre ceea ce nu am avut curajul să spunem. Mai târziu, când viața ne-a învățat că oamenii pot dispărea înainte să apucăm să le explicăm cât au însemnat pentru noi, piesa capătă o gravitate aproape insuportabilă.
Nu cântecul se schimbă. Noi ne schimbăm în fața lui.
De-a lungul anilor, „Caruso” a fost interpretat de artiști remarcabili, printre care Luciano Pavarotti, Andrea Bocelli și Julio Iglesias. Vocile lor au oferit compoziției alte dimensiuni, alte nuanțe, alte forme de frumusețe. În special interpretarea lui Pavarotti a apropiat piesa de universul liric al tenorului căruia îi fusese dedicată.
Și totuși, versiunea lui Lucio Dalla păstrează ceva irepetabil.
Poate pentru că el nu încearcă să fie Enrico Caruso. Nu împrumută gloria tenorului și nici nu îi imită măreția. Îi redă omenescul. Îl coboară de pe piedestalul legendei și îl așază în fața noastră ca pe un bărbat care iubește, suferă și se teme că nu va mai avea timp.
Iar într-o lume preocupată să transforme artiștii în monumente, această apropiere de fragilitatea lor este un gest de o delicatețe extraordinară.
Lucio Dalla a murit la 1 martie 2012, lăsând în urmă o operă muzicală impresionantă și o identitate artistică imposibil de confundat. Dar „Caruso” a continuat să călătorească prin lume, să fie cântat în săli de concert, în piețe, în case și în acele locuri intime în care muzica ajunge atunci când oamenii rămân singuri cu propriile amintiri.
Poate că acesta este unul dintre privilegiile marilor cântece. Ele nu îmbătrânesc odată cu autorii lor. Nu aparțin definitiv unei generații și nu rămân captive în anul în care au fost scrise. Își schimbă sensul odată cu viața fiecărui ascultător.
În „Caruso”, marea continuă să existe, luminile de la Sorrento continuă să tremure, iar undeva, într-o cameră imaginară, un om își adună ultimele puteri pentru a spune că iubește.
Nu știm cât din această poveste s-a petrecut întocmai. Știm însă că Lucio Dalla a reușit să transforme o legendă într-un adevăr universal.
Pentru că, dincolo de faimă, de avere, de aplauze și de toate victoriile pe care le adunăm într-o viață, există o clipă în care omul rămâne singur în fața propriilor sentimente. Și atunci, ceea ce contează nu mai este cât de mult a fost admirat, ci cât de profund a iubit.
Poate de aceea „Caruso” nu se ascultă niciodată cu adevărat în grabă. Cere câteva minute în care să renunțăm la zgomotul lumii și să ne amintim de cineva. De o iubire, de o despărțire, de o voce sau de un chip pe care timpul nu a reușit să îl șteargă.
Iar când ultimele acorduri se sting, rămâne sentimentul straniu că am asistat nu la sfârșitul unui cântec, ci la despărțirea de un om.
Enrico Caruso a rămas în istorie prin vocea sa. Lucio Dalla i-a dăruit, peste timp, o inimă pe care lumea întreagă să o poată auzi.
Și poate că aceasta este cea mai frumoasă formă de nemurire pe care muzica o poate oferi.
Dan Cristian COARDĂ
