Sap la rădăcina cuvintelor și găsesc filonul din care urcă trupul lor, tulpini diferite din care se ramifică forme și structuri diverse. Cu grijă să nu afectez sursa florilor, partea esențială și consistentă din pământul limbii trebuie protejată și respectată, pentru că din ea se hrănesc generații, lumi și universuri. Suflete.
La rădăcina cuvintelor găsesc, după ce dau la o parte sedimentele timpului, cu impuritățile și adaosurile lor, suflete. În adâncurile vremii, în brazde înțelenite de uitări, după arheologii semantice și călătorii inițiatice, crâmpeie de suflete se lasă greu descoperite, la fel ca și perlele din adâncurile oceanelor. Și sunt cu atât mai valoroase cu cât se descoperă greu, cu eforturi și sacrificii, cu multe încercări și grele reluări.
La rădăcina cuvintelor găsesc sensuri și rosturi. Legăturile care se pun între pietre pentru a zidi pereții catedralelor, relațiile dintre oameni care fac ca ei să se poată rosti. Și să poată fi. Și să poată ști. Găsesc lucruri ascunse, clar nebănuite și neplănuite, adânc tăinuite, chiar nețărmurite. În cruste-nvelite, unele sărite, de mult năpădite, ba chiar năclăite. De lumini ferite, pline de ispite. Pietre, andezite, balastru, pirite, mică și marmite, dar și stalagmite.
La rădăcina cuvintelor găsesc din plin: cuvânt și cânt, izvor și vânt, zăduf, avânt. Și dor de zbor. Lumină plină, divină, senină. Găsesc părinți și oameni sfinți. Îndemnuri, rugi și rugăminți spre Dumnezeu, dar și spre sfinți. Găsesc mister, pământ și cer. Și cu cât eu sap mai mult la cuvânt, la rădăcină, în loc să intru în mină, dau de mai multă lumină caldă, dulce, albă, plină. Și mi-e clar că acesta-i semnul că crucea nu e doar lemnul șlefuit cu piatra fină, ci e calea cea divină, rădăcină de lumină.
Mihai PĂTRAȘCU
