Poate că satul începe acolo unde asfaltul devine mai îngust, casele se răresc, iar peste grădini se vede turla bisericii.
În Maramureș, aproape fiecare drum care coboară într-o vale sau urcă printre dealuri pare să ducă, mai devreme sau mai târziu, spre o biserică. Uneori e o biserică veche de lemn, înnegrită de vreme, cu turnul subțire ridicat spre cer. Alteori e una nouă, mai mare, mai luminoasă. Dar locul ei a rămas același în geografia satului. În mijloc.
Nu doar în mijlocul caselor.
În mijlocul vieții.
Astăzi, de Ziua Satului Românesc, poate că merită să ne amintim că satul nu a fost niciodată doar un loc pe hartă. Nu a fost o sumă de gospodării, terenuri, ulițe și hotare. Satul a fost o lume. Una mică, dacă o măsurăm în kilometri, dar uriașă dacă o măsurăm în memorie.
Acolo omul se năștea, creștea, muncea, își făcea o casă, își ridica familia și, într-o zi, era dus pe ultimul drum printre oamenii care îi cunoșteau numele, părinții, copiii și povestea.
Iar deasupra tuturor acestor începuturi și sfârșituri se auzea clopotul. Clopotul bisericii nu măsura doar timpul. Îl umaniza. Spunea când este sărbătoare. Spunea când cineva se căsătorește. Spunea când satul trebuie să se oprească din lucru. Spunea când unul dintre ai lui a plecat pentru totdeauna.
Înainte ca lumea să fie conectată prin telefoane și ecrane, satul era conectat prin sunet.
Clopotul ajungea peste grădini, peste fânețe, peste dealuri. Ajungea la omul aflat cu coasa pe câmp, la femeia care frământa pâinea, la copilul care alerga desculț prin curte.
Biserica era, poate, primul nostru mijloc de comunicare comunitară.
Dar era mai mult decât atât. Era locul în jurul căruia satul își construia memoria.
În biserică erau botezați copiii. Acolo se cununau tinerii. De acolo porneau oamenii pe ultimul drum. În cimitirul de lângă ea rămâneau generațiile trecute, atât de aproape de cei vii încât moartea nu părea o dispariție, ci o continuare tăcută a satului.
În Maramureș, această apropiere dintre viață, credință și memorie se simte poate mai puternic decât în multe alte locuri.
Bisericile de lemn nu sunt simple monumente.
Au absorbit viețile oamenilor.
În podelele lor au rămas pașii a sute de ani. Pereții lor au ascultat rugăciuni pe care nimeni nu le-a scris. Grinzile au văzut generații întregi intrând copii și ieșind bătrâni.
Lemnul a îmbătrânit odată cu satul.
Dacă îl privești de aproape, nu vezi doar urmele timpului. Vezi mâna celui care l-a cioplit. Vezi migala unui om care probabil nu și-a pus numele nicăieri, dar care a ridicat ceva destinat să trăiască mult după el.
Aceasta era una dintre marile filozofii ale satului.
Să faci lucruri care să rămână.
Să plantezi un pom sub care poate nu vei sta tu la umbră. Să ridici o casă pentru copiii tăi. Să repari o poartă făcută de bunicul tău. Să păstrezi o icoană primită de la părinți. Să duci mai departe ceva ce nu îți aparține în întregime.
Poate că tocmai aici se desparte lumea satului de lumea în care trăim astăzi.
Noi am învățat să schimbăm repede.
Ei știau să păstreze.
Nu înseamnă că satul de altădată trebuie idealizat. Ar fi nedrept și fals.
Viața era grea. Foarte grea.
Munca începea devreme și se termina târziu. Iernile erau lungi. Copiii plecau de acasă. Bărbații mergeau la război sau la muncă departe. Femeile țineau gospodării întregi pe umeri. Au existat sărăcie, nedreptate, teamă și singurătate.
Satul nu a fost paradis.
Dar a avut ceva ce astăzi riscăm să pierdem.
Simțul apartenenței.
Omul știa de unde vine.
Știa cine au fost părinții lui și părinții părinților lui. Știa unde începe pământul familiei. Știa cine locuiește peste drum. Știa cine are nevoie de ajutor.
Știa, într-un cuvânt, că nu este singur.
Astăzi, în multe sate maramureșene, porțile vechi stau lângă case moderne. Mașini cu numere străine se întorc vara în curțile în care au crescut bunicii. Copiii vorbesc românește cu accent de Italia, Spania, Franța sau Anglia. Unele gospodării se deschid doar câteva săptămâni pe an.
Satul s-a împrăștiat prin lume.
O parte din Maramureș trăiește astăzi la mii de kilometri de Maramureș.
Și totuși, când oamenii se întorc acasă, primul lucru pe care îl recunosc nu este întotdeauna casa.
Uneori este turla. O vezi de la distanță și știi că ai ajuns.
Poate acesta este adevăratul sens al bisericii așezate în centrul satului.
Nu doar să fie loc de rugăciune.
Într-o lume în care aproape totul se schimbă, avem nevoie de lucruri după care să știm unde suntem.
Satul românesc nu va supraviețui doar prin festivaluri, costume populare și fotografii frumoase puse pe internet.
Nici prin discursuri despre tradiție.
Va supraviețui dacă va rămâne viu.
Dacă în case se vor mai aprinde lumini.
Dacă pământul va mai fi lucrat.
Dacă oamenii se vor mai opri la poartă să vorbească.
Dacă bătrânii vor mai avea cui spune poveștile lor.
Dacă un copil va mai ști cine a fost străbunicul lui.
Dacă biserica va continua să fie nu doar o clădire, ci un loc al întâlnirii.
Pentru că satul nu moare atunci când dispare o casă.
Moare atunci când dispare memoria.
Moare când nu mai știm numele celor dinaintea noastră.
Moare când nu mai avem cui spune „acasă”.
Astăzi, de Ziua Satului Românesc, Maramureșul încă are privilegiul de a putea privi această lume nu doar în fotografii vechi.
Ea încă există.
Într-o poartă veche rămasă între două case moderne.
Într-o femeie care își pune hainele de sărbătoare duminica.
Într-un bătrân care mai știe numele fiecărui deal.
Într-un copil care trage de funia clopotului.
Și cât timp clopotul acela se va auzi peste case, peste livezi și peste dealurile Maramureșului, satul nu va fi doar o amintire.
Va continua să spună, simplu, celor plecați și celor rămași: aici este acasă.
Dan Cristian COARDĂ
