Cele patru țări ale Maramureșului. Patru feluri de a locui aceeași memorie

Maramureșul nu începe și nu se termină la porțile sculptate din satele de pe Iza. Nu încape nici într-un clop, nici într-o biserică ridicată spre cer, nici în imaginea devenită aproape emblematică a moroșanului îmbrăcat în alb și negru. Dincolo de reprezentarea turistică, adesea prea simplificată, județul de astăzi adăpostește patru lumi istorice și etnografice distincte. Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului și Țara Codrului nu sunt doar denumiri frumoase păstrate în discursurile festive. Sunt teritorii de memorie, fiecare cu propriul relief sufletesc, cu un anumit fel de a construi casa, de a purta cămașa, de a cânta, de a sărbători și de a se raporta la ceilalți.

Într-o epocă în care identitățile locale riscă să fie topite într-o imagine unică, comodă și ușor de comercializat, redescoperirea celor patru țări ale Maramureșului devine mai mult decât un exercițiu cultural. Este o formă de dreptate față de oamenii și locurile care au construit, în moduri diferite, ceea ce numim astăzi Maramureș.

Actualul județ reunește patru zone etnografice distincte geografic, istoric și cultural. Țara Maramureșului, cunoscută și ca Maramureșul Istoric sau Voievodal, ocupă partea nordică și montană. Lăpușul se așază în depresiunea străjuită de munți și dealuri, Chioarul se desfășoară în bazinul inferior al Lăpușului și în jurul vechii cetăți care i-a dat numele, iar Codrul se întinde în zona colinară de la Culmea Făgetului, dincolo de limitele administrative actuale ale județului. Aceste teritorii nu au fost inventate de promovarea turistică modernă. Ele s-au format prin istorie, izolare geografică, schimburi economice și comunități care au cultivat un puternic sentiment al apartenenței locale.

Țara Maramureșului și verticalitatea unei lumi de lemn

Dintre cele patru, Țara Maramureșului este cea mai cunoscută. Atât de cunoscută, încât imaginea ei a ajuns deseori să acopere identitatea celorlalte trei. Este Maramureșul văilor Izei, Marei, Cosăului și Vișeului, al satelor strânse între munți, al gospodăriilor din lemn și al porților monumentale. Aici, lemnul nu a fost doar material de construcție, ci limbaj. Casa, șura, poarta, biserica și crucea de hotar au fost ridicate din aceeași materie vie, ca și cum pădurea ar fi intrat în sat și ar fi primit rost omenesc.

Bisericile de lemn, turnurile înalte și acoperișurile în pantă exprimă o lume care caută verticalitatea. Nu este doar o alegere arhitecturală. Este și o formă de raportare la credință, la familie și la continuitate. În muzeele și colecțiile etnografice ale zonei, viața satului este recompusă prin unelte, obiecte casnice, textile, piese de port și gospodării care arată cât de strâns erau legate munca, sărbătoarea și ordinea familială.

Portul tradițional al Maramureșului Istoric poate fi recunoscut prin zadii, cămeși, pieptare, gube și clopuri, dar diferențele merg până la nivelul satului. Cromatica și ornamentația arătau vârsta, statutul marital și comunitatea de origine. Zadiile fetelor erau mai vii, cămășile mai bogat ornamentate, în timp ce portul femeilor în vârstă devenea mai sobru. Sumanul, cojocul și chiar forma clopului puteau indica locul din care venea purtătorul.

Această precizie a semnelor spune ceva esențial despre lumea veche. Omul nu purta doar o haină frumoasă. Purta o biografie vizibilă. Satul îl recunoștea înainte ca el să se prezinte.

Țara Maramureșului are o identitate puternic ceremonială. Nunta, înmormântarea, sărbătorile de iarnă, mersul la biserică și muncile comunitare păstrează o teatralitate gravă, în care fiecare gest are locul său. Cântecul este adesea apăsat, cu o melancolie care pare să vină din distanțele munților și din istoria plecărilor. Chiar și veselia are aici o umbră de dor.

Țara Lăpușului și forța unei lumi adunate în jurul obștii

Lăpușul are o frumusețe diferită. Mai puțin monumentală în aparență, dar poate mai concentrată. Depresiunea Lăpușului a favorizat o cultură a comunităților apropiate, în care satul și neamul au rămas multă vreme nuclee puternice de solidaritate. Munții și dealurile nu închid complet lumea, dar îi dau o formă adăpostită, aproape de vatră.

Dacă Țara Maramureșului impresionează prin verticalitatea porților și bisericilor, Lăpușul cucerește prin densitatea ritualului și prin energia colectivă. Jocul, nunta, strigătura și cântecul nu sunt doar spectacole, ci forme de afirmare a comunității. Aici, oamenii nu asistă la tradiție. O construiesc împreună.

Cămașa cu ciupag este una dintre piesele reprezentative ale portului femeiesc lăpușean. Costumul tradițional include cămașa încrețită la gât și două zadii, iar zadia cu fond negru sau vânăt a fost una dintre piesele caracteristice. Năframa avea o răspândire largă, în timp ce vârsta și statutul femeii erau marcate în principal prin cromatică.

Ciupagul, lucrat cu răbdare și precizie, adună pânza în jurul gâtului și transformă cămașa într-o piesă de mare forță vizuală. Nu este ornament pentru ornament. Este disciplină, rigoare și răbdare transmisă de la o generație la alta. În această cămașă se poate citi o lume în care frumusețea nu era desprinsă de muncă.

Lăpușul a fost și un spațiu de interferență. De-a lungul timpului, portul său a primit influențe din Oaș, Năsăud și Moldova, fără să-și piardă însă structura identitară. Acest amestec arată că autenticitatea nu înseamnă izolare absolută. O cultură poate împrumuta și transforma, atât timp cât nu renunță la propriul centru de greutate.

Biserica de lemn din Rogoz, inclusă în grupul bisericilor de lemn din Maramureș recunoscute internațional, exprimă tocmai această identitate locală care aparține județului, dar nu trebuie confundată cu Maramureșul Istoric. Diversitatea patrimoniului este una dintre marile bogății ale județului și, în același timp, una dintre realitățile sale insuficient explicate.

Țara Chioarului și memoria cetății

Țara Chioarului are în centrul identității sale o cetate, chiar dacă astăzi au rămas doar urmele ei. Numele regiunii este legat de Cetatea Chioarului, fortificație ridicată pe un promontoriu al defileului Lăpușului și devenită, timp de secole, centrul unui domeniu și al unui district. După distrugerea cetății în secolul al XVIII-lea, centrul administrativ și simbolic al zonei s-a mutat treptat spre Șomcuta Mare.

Această origine conferă Chioarului un caracter diferit de lumea voievodală și montană a Maramureșului Istoric. Este o țară a trecerilor și a contactelor, aflată între Baia Mare, Lăpuș și valea Someșului. Drumurile comerciale, apropierea centrelor urbane și vechea organizare administrativă au creat un spațiu mai deschis schimburilor.

Chioarul nu are aceeași imagine turistică imediată precum Maramureșul Istoric, însă are o identitate discretă și solidă. Bisericile de lemn de la Șurdești și Plopiș, de exemplu, aparțin etnografic acestei lumi chiorene, chiar dacă sunt adesea prezentate generic drept monumente maramureșene. Confuzia administrativă poate părea minoră, dar cultural ea șterge diferențe importante.

În portul femeiesc, una dintre piesele definitorii este spăcelul, denumirea locală a cămășii. Cămașa tradițională din Chioar avea o răscroială pătrată în jurul gâtului și putea coborî până aproape de glezne. Portul cuprindea poale, zadie sau șorț, acoperământ pentru cap și piese adaptate statutului și vârstei femeii.

Față de costumul din Maramureșul Istoric, portul chiorenesc are o altă arhitectură a volumelor și ornamentelor. Nu caută neapărat contrastul puternic al zadiilor moroșenești, ci o eleganță care apropie Chioarul de zonele transilvănene și sătmărene învecinate. Tocmai această poziție de graniță culturală îi dă personalitate.

În cântec și joc, Chioarul este vioi, direct și adesea mai apropiat de ritmurile zonelor de câmpie și deal. Aici, identitatea pare mai puțin construită în jurul izolării și mai mult în jurul circulației. Chioarul este poartă, nu fortăreață, chiar dacă numele său vine de la o cetate.

Țara Codrului și demnitatea unei margini

Dintre cele patru, Țara Codrului este probabil cea mai puțin cunoscută și cea mai greu de prins între granițe. Ea se întinde de o parte și de alta a Culmii Făgetului sau Culmii Codrului, pe teritorii care aparțin astăzi județelor Maramureș, Satu Mare și Sălaj. Tocmai această împărțire administrativă a făcut ca identitatea codrenească să fie mai greu de reprezentat public, deși localnicii s-au definit multă vreme prin numele de codreni și au păstrat o cultură distinctă.

Codrul nu are munții înalți ai Maramureșului Istoric și nici depresiunea compactă a Lăpușului. Este o lume de coline, livezi, păduri și așezări răspândite, în care orizontul se deschide treptat. Peisajul său nu impune, ci însoțește. Poate tocmai de aceea cultura codrenească are o anumită cumpătare și o frumusețe fără ostentație.

Portul tradițional codrenesc se încadrează în tipologia costumelor din vestul României, dar se individualizează prin croială, predominanța albului și tehnica de încrețire artistică a pânzei. Costumul femeiesc include spăcelul, pindileul sau poalele și zadia, iar piesele erau realizate tradițional în gospodărie, de la țeserea pânzei până la cusătură și ornament.

Albul portului codrenesc are o forță aparte. Nu este gol, ci lumină lucrată. Încrețiturile, broderiile și textura pânzei construiesc o eleganță care nu se bazează pe abundența culorii. Costumul pare mai apropiat de ritmul pământului și al muncilor agricole, mai puțin spectaculos pentru ochiul grăbit, dar profund coerent.

Identitatea Codrului s-a păstrat prin familie, cântec, ritual și sentimentul apartenenței la o lume aflată mereu la marginea mai multor administrații. Codreanul nu are nevoie de o graniță oficială pentru a ști de unde vine. Limita este păstrată în grai, în numele satelor, în felul în care se joacă și în memoria neamurilor.

Ce le deosebește

Cele patru țări sunt despărțite mai întâi de relief. Munții și văile închise au construit în Maramureșul Istoric o civilizație a lemnului și a comunităților puternic individualizate. Depresiunea Lăpușului a favorizat o cultură compactă, ritualică și comunitară. Chioarul, așezat pe culoare de trecere, a devenit o lume a contactelor și interferențelor. Codrul, răspândit peste dealuri și granițe administrative, a dezvoltat o identitate discretă, dar persistentă.

Le deosebește portul. Zadiile, clopul și guba nu pot reprezenta singure întreg județul. Cămașa cu ciupag lăpușeană, spăcelul chiorenesc și portul alb, încrețit, al Codrului au aceeași valoare identitară precum costumul moroșenesc. A le înlocui cu o uniformă folclorică generală înseamnă a transforma patrimoniul viu în decor.

Le deosebește muzica. Horea lungă și cântecul grav al Maramureșului Istoric nu sunt identice cu repertoriul de joc al Lăpușului, cu expresivitatea Chioarului sau cu melodiile codrenești. Le deosebește arhitectura gospodăriei, forma bisericii, ornamentul textil și chiar felul în care oamenii își spun povestea.

Aceste diferențe nu sunt fisuri într-o identitate comună. Sunt chiar substanța ei.

Ce le unește

Toate cele patru țări au crescut dintr-o civilizație rurală în care familia, credința și comunitatea au fost instituții fundamentale. Lemnul, pânza, lâna, pământul și munca au produs nu doar obiecte, ci și o etică. Lucrurile trebuiau făcute bine pentru că urmau să fie văzute de sat și moștenite de copii.

Le unește biserica de lemn, chiar dacă formele și proporțiile diferă. Le unește cultul strămoșilor, legătura cu cimitirul și cu locul natal. Le unește ospitalitatea, nu ca slogan turistic, ci ca veche obligație morală față de cel care trece pragul. Le unește mândria, uneori aspră, alteori tăcută, de a aparține unei comunități vechi.

Le unește și experiența istorică a marginii. Toate au trăit între imperii, comitate, districte și reorganizări administrative. Granițele s-au schimbat, dar satul a rămas multă vreme adevărata unitate de continuitate.

Mai ales, le unește primejdia prezentului. Depopularea, îmbătrânirea satelor, casele tradiționale lăsate în ruină, costumul transformat în recuzită și muzica uniformizată amenință toate cele patru identități. Globalizarea nu le atacă separat. Le aplatizează împreună.

Un singur județ, nu o singură uniformă

Marea greșeală ar fi să alegem între unitate și diversitate. Maramureșul nu trebuie împărțit pentru a-i recunoaște diferențele și nici uniformizat pentru a rămâne întreg.

Țara Maramureșului, Lăpușul, Chioarul și Codrul pot fi privite ca patru camere ale aceleiași case. Fiecare are altă lumină, altă mobilă, alte țesături și altă fereastră spre lume. Dar temelia le este comună.

Poate că adevărata identitate a Maramureșului nu se găsește într-o imagine unică, ci în capacitatea acestor lumi de a sta împreună fără să se imite. Moroșanul nu trebuie copiat de lăpușean, lăpușeanul nu trebuie confundat cu chioranul, iar codreanul nu trebuie împins la marginea propriei istorii.

O cultură puternică nu se teme de nuanțe. Le păstrează.

Maramureșul este mare nu pentru că toate satele sale seamănă între ele, ci pentru că, pe un teritoriu relativ restrâns, patru identități au reușit să-și construiască propriul răspuns la aceleași întrebări. Cum locuim pământul. Cum ne îmbrăcăm bucuria. Cum ne plângem morții. Cum ne recunoaștem unii pe alții. Cum rămânem acasă chiar și atunci când suntem departe.

Patru țări, patru glasuri și o singură memorie care nu trebuie simplificată.

Maramureș.

Dan Cristian COARDĂ