Editorial Maramureș Online
Am ajuns să ne grăbim și atunci când nu ne așteaptă nimeni. Să privim ceasul fără să avem o întâlnire. Să scoatem telefonul din buzunar fără să fi sunat. Să trecem pe lângă oameni, pe lângă case, pe lângă anotimpuri, cu sentimentul inexplicabil că suntem mereu în întârziere. De parcă undeva, într-un loc pe care nu-l cunoaștem, cineva ar fi dat drumul unui cronometru, iar noi am acceptat, fără să întrebăm de ce, să alergăm până la capăt.
Și totuși, până la capătul a ce?
Mă gândesc uneori că lumea nu și-a pierdut neapărat bunătatea. Poate că și-a pierdut măsura. Iar odată cu ea, liniștea de a fi, pur și simplu, om.
Măsura era cândva o formă de înțelepciune. Nu însemna să ai puțin, să gândești puțin sau să îndrăznești puțin. Însemna să știi cât este destul. Să înțelegi că nu orice tăcere trebuie umplută, că nu orice provocare merită un răspuns și că nu orice lucru posibil este și necesar. Era acea cumpătare discretă care îi făcea pe oameni să nu confunde zgomotul cu importanța și nici viteza cu rostul.
Astăzi, măsura pare aproape o formă de nesupunere.
Trăim într-o lume care ne cere permanent să fim mai rapizi, mai vizibili, mai prezenți, mai productivi. Să răspundem imediat, să reacționăm imediat, să judecăm imediat. Nu mai avem răbdare nici măcar cu propriile gânduri. Abia începe o idee să se așeze și o întrerupem cu o notificare.
Am încredințat algoritmilor o parte tot mai mare din alegerile noastre. Ei hotărăsc ce ne apare în fața ochilor, ce muzică descoperim, ce știre citim, ce imagine ne oprește pentru câteva secunde. Nu ne-au luat libertatea cu forța. Le-am oferit-o noi, puțin câte puțin, în schimbul comodității. Și, poate cel mai trist, am început să ne măsurăm propriile vieți cu instrumentele lor. Câte vizualizări, câte aprecieri, câte distribuiri, câte reacții.
De parcă valoarea unui om ar putea încăpea într-o statistică.
Un film de două ore ni se pare lung, dar putem pierde tot atâta timp privind fragmente de câteva secunde, fără să ne amintim la sfârșit ce am văzut. Muzica este împinsă spre formule tot mai scurte, spre refrene care trebuie să ne cucerească imediat, înainte să avem timp să ascultăm cu adevărat. O melodie de cinci sau șase minute pare, în logica atenției comerciale, aproape o îndrăzneală. Și mă întreb ce s-ar întâmpla astăzi cu toate acele cântece care aveau nevoie de timp ca să spună ceva. Cu introducerile lungi, cu pauzele, cu instrumentele care își căutau glasul, cu emoția care nu venea la comandă.
Poate că nu muzica a devenit prea lungă. Poate că răbdarea noastră a devenit prea scurtă.
N-am mai văzut de mult o masă la care să nu existe măcar un telefon așezat lângă farfurie. Uneori, oamenii țin lingura într-o mână și telefonul în cealaltă. Sunt împreună, dar fiecare locuiește, în tăcere, în altă parte. Copiii cresc în lumina ecranelor, părinții răspund la mesaje între două întrebări, iar bunicii, atunci când mai sunt printre noi, așteaptă câteodată să se termine ceva pe telefon pentru a putea începe o poveste.
Și povestea aceea poate că nu va mai fi spusă niciodată.
Aici cred că se ascunde una dintre marile noastre pierderi. Nu în tehnologie, care ne-a adus atâtea lucruri extraordinare, ci în incapacitatea noastră de a-i mai stabili locul. Am făcut dintr-un instrument un stăpân și din disponibilitatea permanentă o obligație. Ne este teamă să nu pierdem ceva din lumea virtuală, în timp ce pierdem, fără să observăm, lucruri irepetabile din lumea adevărată.
O privire. O conversație. O după-amiază. O copilărie.
Și, mai ales, liniștea.
Nu liniștea aceea apăsătoare, în care oamenii nu mai au ce să-și spună. Ci liniștea bună, așezată, în care nu trebuie să demonstrezi nimic. Liniștea unei duminici fără program. A unei cafele băute până la capăt, fără să fotografiezi ceașca. A unei plimbări în care nu numeri pașii. A unei seri în care poți sta lângă cineva fără să simți nevoia să umpli fiecare secundă cu vorbe.
Există o frumusețe profundă în lucrurile care nu cer să fie văzute de toată lumea.
O pâine ruptă la masă. O mână așezată pe umărul cuiva. Un om care te ascultă fără să se uite la ceas. Un vecin care îți deschide poarta. Un copil care își spune povestea până la capăt, chiar dacă se încurcă și o ia de la început.
Nimic din toate acestea nu devine viral. Dar toate ne țin, într-un fel greu de explicat, în picioare.
Și ajungem, inevitabil, la bunătate.
Mă întreb dacă mai avem timp să fim buni. Nu declarativ, nu în postări frumos formulate, nu în gesturi pregătite pentru a fi fotografiate. Buni în sensul simplu, aproape uitat, al cuvântului. Să nu rănim atunci când am putea. Să nu umilim atunci când avem puterea. Să lăsăm unui om dreptul de a greși fără să-l condamnăm pentru totdeauna. Să avem răbdare cu cel care merge mai încet, vorbește mai greu sau înțelege mai târziu.
Bunătatea are nevoie de timp. De atenție. De acea secundă în care alegi să nu răspunzi cu aceeași asprime cu care ai fost tratat.
Or, lumea de astăzi ne învață exact contrariul. Să reacționăm înainte să înțelegem. Să avem opinii înainte să cunoaștem. Să transformăm orice diferență într-o confruntare și orice greșeală într-un spectacol public. Ne indignăm repede, uităm repede, trecem la următoarea indignare. Totul trebuie consumat, inclusiv revolta, inclusiv compasiunea.
Până și suferința celorlalți riscă să devină un conținut peste care trecem cu degetul.
Nu cred că oamenii au devenit, peste noapte, mai răi. Cred însă că au devenit mai obosiți. Iar oboseala, atunci când se adună peste ani, peste griji, peste nesiguranță și peste zgomotul continuu al lumii, ne poate face mai aspri, mai neîncrezători, mai puțin disponibili pentru ceilalți.
Un om care nu mai are liniște în el găsește cu greu liniște pentru altcineva.
Poate de aceea avem nevoie să recuperăm măsura. Nu ca pe o regulă morală impusă celorlalți, ci ca pe o formă de grijă față de propria viață. Să știm când să ne oprim. Când să închidem ecranul. Când să lăsăm o discuție să se stingă fără să avem ultimul cuvânt. Când să recunoaștem că am muncit destul pentru o zi și că lumea poate continua, pentru câteva ore, și fără intervenția noastră.
Am început să considerăm odihna un privilegiu, tăcerea o stângăcie și răbdarea o slăbiciune. Dar poate că adevărata putere a unui om nu stă în cât poate alerga, ci în capacitatea de a se opri înainte să uite de ce a pornit la drum.
Privesc uneori viața de astăzi ca pe un tobogan pe care am urcat cu entuziasm și de pe care nu mai știm cum să coborâm. Totul alunecă tot mai repede. Zilele, săptămânile, anii. Abia am început ceva și deja ne gândim la ce urmează. Abia ne-am întâlnit și trebuie să plecăm. Abia a venit vara și vorbim despre Crăciun. Ne planificăm viața atât de riguros, încât uităm să mai locuim în ea.
Și atunci apare întrebarea pe care o evităm, poate, tocmai pentru că nu avem un răspuns.
Unde ne grăbim? Spre ce?
Spre mai mult? Mai mult din ce? Mai multe lucruri pe care nu avem timp să le folosim? Mai multe fotografii pe care nu le privim niciodată? Mai multe cunoștințe cu care nu mai apucăm să vorbim? Mai multe zile pline și tot mai puține amintiri care să ne încălzească sufletul?
Nu propun întoarcerea într-un trecut idealizat. Știu bine că nici lumea de altădată nu era lipsită de cruzime, de nedreptate sau de griji. Și nici nu cred că soluția este să renunțăm la progres, la tehnologie sau la ambiție. Avem nevoie de toate acestea. Dar avem nevoie, în egală măsură, de discernământul de a nu le confunda cu sensul vieții.
Progresul ar trebui să ne facă existența mai bună, nu doar mai rapidă.
Poate că ar merita să ne întrebăm mai des nu cât am realizat într-o zi, ci cât din acea zi am trăit cu adevărat. Dacă am ascultat pe cineva. Dacă am privit cerul. Dacă am avut răbdare. Dacă am făcut un bine fără să așteptăm nimic. Dacă am reușit să fim prezenți măcar o oră în propria noastră viață.
Și poate că ar trebui să ne împăcăm cu ideea că nu trebuie să fim pretutindeni. Că putem rata o știre, o tendință, un filmuleț, o controversă. Că nu suntem obligați să participăm la fiecare zgomot al lumii. Că unele lucruri se pot întâmpla fără noi, iar această constatare nu ne micșorează cu nimic.
Dimpotrivă, ne eliberează.
Mi-ar plăcea să mai văd mese la care oamenii să stea până se răcește ceaiul, nu până sună telefonul. Să mai aud un cântec lung fără ca cineva să întrebe când începe partea interesantă. Să mai întâlnesc oameni care nu se grăbesc să-și termine propozițiile, care știu să asculte, care nu confundă sinceritatea cu brutalitatea și nici bunătatea cu naivitatea.
Mi-ar plăcea să redescoperim politețea de a nu invada fiecare clipă a celuilalt. Decența de a nu transforma totul în competiție. Libertatea de a avea o viață care nu trebuie expusă, justificată și validată permanent.
Și, mai ales, mi-ar plăcea să nu mai considerăm liniștea un gol care trebuie umplut.
Pentru că liniștea nu este absența vieții. Uneori este chiar locul în care viața începe să se audă.
La capătul tuturor acestor gânduri, mă întorc la un cuvânt simplu, pe care l-am auzit de multe ori în copilărie, rostit fără pretenții filosofice, ca un sfat firesc de la oameni care poate nu citiseră tratate despre fericire, dar înțeleseseră câte ceva despre viață.
Să ai măsură în vorbe, în dorințe, în supărări, în ambiții. Să știi că poți câștiga o dispută și pierde un om. Că poți aduna multe și rămâne sărac în lucrurile esențiale. Că poți ajunge departe și descoperi, într-o zi, că nu mai știi unde îți este acasă.
Poate că nu avem nevoie de o lume mai lentă în toate privințele. Poate avem nevoie doar de oameni care să nu-și mai trăiască întreaga existență ca pe o urgență.
Oameni care să păstreze puțină bunătate chiar și pentru zilele grele. Puțină liniște chiar și în mijlocul zgomotului. Puțină măsură chiar și atunci când lumea le cere mereu mai mult.
Pentru că viața nu este un concurs de viteză. Și nici nu există vreun premiu pentru cel care ajunge primul la sfârșitul ei.
Iar dintre toate lucrurile pe care le putem pierde grăbindu-ne, cel mai dureros este tocmai timpul pe care credeam că îl câștigăm.
Dan Cristian COARDĂ















