Există o formă de nemurire pe care nici timpul, nici uitarea nu o pot negocia. Ea aparține acelor oameni care, după ce părăsesc lumea, continuă să locuiască în memoria noastră cu o naturalețe aproape tulburătoare. Gheorghe Dinică este unul dintre ei. Au trecut 17 ani de la plecarea sa, iar vocea aceea inconfundabilă, privirea pătrunzătoare și zâmbetul în care încăpeau deopotrivă ironia, disprețul, tandrețea și o întreagă filozofie despre oameni par să nu fi îmbătrânit nicio clipă.
La 10 noiembrie 2009, într-un salon al Spitalului Clinic de Urgență Floreasca din București, se încheia, la 75 de ani, existența unuia dintre cei mai mari actori pe care i-a avut România. Era sfârșitul unei vieți, dar nicidecum al unei prezențe. Pentru că marii actori nu dispar odată cu ultimul lor rol. Ei rămân în replicile pe care le repetăm fără să ne mai amintim de unde le știm, în gesturile pe care le recunoaștem instinctiv și în acea emoție stranie pe care o simțim atunci când, pe ecran, reapare un chip pe care timpul nu mai are puterea să-l schimbe.
Gheorghe Dinică nu avea nevoie să ridice vocea pentru a domina o scenă. Nu avea nevoie de gesturi spectaculoase pentru a impune un personaj. Uneori era suficient să privească. Alteori, să lase o pauză între două cuvinte. În acele secunde de liniște se petrecea ceva ce puțini actori reușesc să obțină într-o carieră întreagă. Publicul înțelegea mai mult decât i se spunea.
Absolvent, în 1961, al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, Dinică a aparținut unei generații pentru care actoria era mai mult decât o profesie. Era o disciplină a spiritului, o formă de cultură și, mai ales, o responsabilitate față de adevărul uman. Pe scenele Teatrului de Comedie, Teatrului Odeon și Teatrului Național din București, a construit personaje care nu trăiau doar prin replici, ci prin complexitatea interioară pe care actorul știa să le-o dăruiască.
Dar cinematografia avea să-i ofere acea nemurire populară pe care teatrul, prin însăși natura sa efemeră, o poate păstra doar în amintirea spectatorilor.
În peste 70 de producții, Gheorghe Dinică a traversat universuri umane dintre cele mai diferite. În Cu mâinile curate, Prin cenușa imperiului, De ce trag clopotele, Mitică? sau Filantropica, a demonstrat că nu există personaje mici atunci când în spatele lor se află un actor uriaș. A dat profunzime cinismului, eleganță sarcasmului și o surprinzătoare umanitate unor personaje pe care, în viața reală, poate că am fi preferat să le ocolim.
Avea un talent rar de a face răul inteligibil fără să-l transforme în virtute. De a arăta ridicolul fără să-și umilească personajul. De a provoca râsul fără să cerșească simpatia spectatorului. În interpretările sale, oamenii nu erau niciodată complet buni sau complet răi. Erau contradictorii, vulnerabili, vanitoși, uneori cruzi și adesea prizonieri ai propriilor slăbiciuni. Așa cum sunt, de fapt, oamenii.
Poate tocmai aici se află secretul longevității sale artistice. Gheorghe Dinică nu interpreta măști, ci dezvăluia caractere.
În Filantropica, ironia sa capătă aproape dimensiunea unei radiografii sociale. Dincolo de farmecul replicilor și de umorul amar, se conturează imaginea unei lumi în care aparența devine monedă de schimb, iar inteligența poate sluji deopotrivă adevărul și impostura. Dinică nu judecă această lume de la înălțimea unei superiorități morale. O privește cu luciditatea unui om care știe că natura umană nu poate fi redusă la verdicte simple.
Și totuși, dincolo de actorul cu privire severă și voce de neconfundat, exista un alt Gheorghe Dinică. Unul care cânta romanțe și cântece de petrecere, care putea transforma melancolia într-o confesiune și veselia într-o formă de complicitate cu publicul.
Nu era o contradicție, ci o întregire.
Actorul care putea întruchipa cinismul cu o precizie aproape neliniștitoare știa să dea glas și nostalgiei. În cântec, aceeași voce aspră, parcă șlefuită de experiență, căpăta o căldură aparte. Nu impresiona prin demonstrații vocale, ci prin felul în care fiecare cuvânt părea trecut prin viață. Cânta asemenea unui om care nu mai are nimic de demonstrat și care înțelege că, uneori, o melodie spune despre singurătate mai mult decât un monolog întreg.
Această dublă ipostază, a actorului și a interpretului, vorbește despre o sensibilitate pe care aparența sa cinematografică o putea ascunde. În spatele figurilor autoritare, al personajelor dure și al replicilor tăioase se afla un artist capabil să înțeleagă fragilitatea omenească. Fără această înțelegere, ironia ar fi rămas doar o demonstrație de inteligență. La Dinică, ea devenea artă.
Astăzi, când spectacolul este adesea confundat cu zgomotul, iar notorietatea cu valoarea, Gheorghe Dinică ne amintește de o altă măsură a talentului. De timpul în care un actor nu trebuia să fie prezent pretutindeni pentru a rămâne prezent în conștiința publicului. De forța unei expresii autentice, care nu avea nevoie de artificii pentru a convinge.
Există ceva profund trist în dispariția marilor artiști. Nu pierdem doar un om, ci și o anumită temperatură spirituală a epocii sale. O voce, un mod de a rosti limba română, un fel de a privi lumea. Odată cu ei se retrage câte puțin și universul cultural în care ne-am format.
Dar există și o consolare. Filmele rămân. Cântecele rămân. Iar atunci când Gheorghe Dinică apare din nou pe ecran, cu acea privire care pare să fi înțeles totul înaintea noastră, distanța dintre 2009 și prezent se suspendă pentru câteva clipe.
La 17 ani de la moartea sa, poate că cel mai potrivit omagiu nu este solemnitatea excesivă, nici nostalgia transformată în ceremonie. Este bucuria de a-l revedea. De a-i asculta vocea. De a descoperi, poate pentru a zecea oară, o nuanță pe care nu o observasem înainte.
Pentru că Gheorghe Dinică a aparținut acelei categorii rare de artiști care nu se epuizează niciodată într-o singură interpretare.
La 10 noiembrie 2009, România pierdea un mare actor. La 10 noiembrie 2026, România încă îl ascultă, îl privește și îl aplaudă.
Iar aceasta este, poate, cea mai frumoasă formă de nemurire pe care o poate câștiga un artist.
Dan Cristian COARDĂ
