Sunt artiști pe care îi asculți într-o anumită perioadă a vieții și apoi îi uiți, undeva, printre amintirile unei tinereți care pare tot mai îndepărtată. Și sunt artiști care rămân cu tine. Care te însoțesc discret, fără să-ți ceară nimic, indiferent câți ani au trecut și cât de mult s-a schimbat lumea.
Pentru mine, Nicu Alifantis face parte din această a doua categorie.
Mi-a plăcut întotdeauna Alifantis. Îl ascultam cu drag în adolescență, în vremurile în care muzica nu era la un clic distanță. Radioul era atunci principala noastră fereastră oficială către lumea cântecelor. Nu aveam internet, YouTube, platforme de streaming și nici libertatea de a asculta orice, oricând. Așteptam muzica. O căutam pe frecvențe, o prindeam uneori printre bruiaje și o păstram în suflet mult după ce ultimul acord se stingea.
Poate tocmai de aceea fiecare cântec avea altă greutate. Nu-l puteai relua la nesfârșit, apăsând un buton. Trebuia să-l aștepți din nou. Iar așteptarea aceea făcea parte din farmec.
Au trecut anii. Viața m-a purtat, la un moment dat, de cealaltă parte a radioului. Din adolescentul care asculta fascinat muzica ajunsesem omul din studioul de emisie, cu mâinile pe butoane, alegând cântece pentru cei aflați, la rândul lor, lângă un aparat de radio.
Și l-am difuzat pe Alifantis.
Nu știu dacă există o bucurie mai aparte pentru un om care iubește muzica decât aceea de a putea oferi și altora cântecele care i-au înfrumusețat propria tinerețe. Să apeși un buton și să știi că, undeva, într-o casă, într-o mașină sau într-o seară liniștită, cineva ascultă aceeași melodie care ție ți-a spus cândva atât de multe.
Astăzi lucrurile sunt infinit mai simple. Deschid YouTube, caut Nicu Alifantis și, în câteva secunde, muzica începe. Nu mai există așteptarea de altădată. Nici emoția de a descoperi întâmplător un cântec la radio. Dar există ceva care nu s-a schimbat: plăcerea de a-l asculta.
Iar dintre toate cântecele sale, „Emoție de toamnă” are un loc aparte.
Poate pentru că iubesc poezia lui Nichita Stănescu. Poate pentru că toamna, odată cu trecerea anilor, începe să însemne mai mult decât un anotimp. Sau poate pentru că Nicu Alifantis are acel dar rar de a așeza muzica peste cuvintele unui poet fără să le răpească nimic din frumusețe.
Dimpotrivă. Parcă le dă o altă viață.
Nichita Stănescu a scris despre iubire, teamă, absență și fragilitatea omului într-un fel pe care puțini poeți l-au atins. Iar Alifantis a înțeles, cred eu, că asemenea versuri nu trebuie acoperite de muzică, ci lăsate să respire prin ea.
În „Emoție de toamnă”, melodia nu încearcă să fie mai importantă decât poezia. Cele două se întâlnesc firesc, ca și cum ar fi fost dintotdeauna împreună.
Este, poate, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-a făcut Nicu Alifantis: a apropiat poezia de oameni care, poate, n-ar fi deschis niciodată un volum de Nichita Stănescu. A făcut ca versurile să fie fredonate, nu doar citite. Să ajungă în case, în mașini, în căști și în amintiri.
Și nu doar versurile lui Nichita. Alifantis a știut să descopere muzicalitatea poeziei și în creațiile altor autori. Să transforme cuvintele în cântece fără să le piardă sensul. O artă în sine, într-o lume în care muzica este adesea făcută să se consume repede și să fie uitată la fel de repede.
Mă întorc la „Emoție de toamnă” și mă gândesc cât de ciudat trece timpul.
În adolescență, ascultam cântecul și, probabil, înțelegeam altfel fiecare vers. Mai târziu, în studiourile de radio, îl difuzam cu bucuria celui care știe că oferă ascultătorilor ceva frumos. Astăzi îl ascult cu toate amintirile adunate între timp.
Este aceeași melodie. Dar eu nu mai sunt același.
Poate acesta este adevăratul miracol al muzicii bune. Nu se schimbă odată cu noi, dar ne lasă să descoperim în ea lucruri noi la fiecare vârstă.
Într-o lume grăbită, în care totul pare să aibă un termen de valabilitate tot mai scurt, cântecele lui Nicu Alifantis continuă să aibă răbdare cu oamenii. Nu strigă, nu se impun, nu încearcă să țină pasul cu moda. Pur și simplu există. Și ne așteaptă să ne întoarcem la ele.
Așa cum mă întorc eu, din când în când, la „Emoție de toamnă”.
La Nichita. La Alifantis. La radioul adolescenței mele. La studiourile în care am avut bucuria să împart muzica și cu alții.
Și mă gândesc că, până la urmă, nu toate lucrurile frumoase rămân în urmă odată cu tinerețea.
Unele ne însoțesc toată viața.
Trebuie doar să le ascultăm din nou.
Dan Cristian COARDĂ
sursa foto: Facebook/Nicu Alifantis
