O mare parte a vieții noastre alergăm după – și pentru – câștig. Câștigul ne motivează, ne animă, ne călăuzește, ne înnebunește, ne domină, ne întunecă mintea sau sufletul, iar verbele aproape că ar putea continua la infinit, în funcție de cât și cum îl lăsăm să ne pătrundă în sălașul nostru interior. Eu ce câștig din asta pare o vorbă atât de firească și de des întâlnită, încât probabil că nici nu o mai percepem. O mare parte a motivației oamenilor se bazează pe un echivalent mercantil, cuantificabil în ceva – de regulă în moneda de referință a locului – care este doar o convenție a timpului pe care îl dedicăm în diferite momente, pentru implicarea noastră.
Este interesant cum în limba română verbul a câștiga are o destul-de-profundă notă de speculație, versiunea unui câștig cinstit fiind destul de limitată în rândul paletei semnatice a noțiunii. Simpatia se poate câștiga, o poziție se poate câștiga, la fel cum o victorie se câștigă. O mică parte din timp poate fi recuperată – sau câștigată, după cum experiența se câștigă. La rădăcinile noțiunii din limba latină, sensurile principale ale cuvântului castigare sunt a corecta, a dojeni, a pedepsi. A căpăta experiență înseamnă – probabil – a îndrepta ceva ce fără această experiență nu se putea realiza comme il faut. La fel cum a corecta ceva – în urma dojenii sau a pedepsei – înseamnă a re-câștiga o ordine inițială.
În franceză, castigare a dat châtier, iar în spaniolă castigare. Sensurile lui sunt, fără drept de apel, legate de zona negativă a acțiunilor omenești. Pentru că cel care dojenește sau pedepsește este întotdeauna văzut prin prisma unei nemulțumiri sau a unei neacceptări.
Câștigul – sau pedeapsa – nu sunt altceva decât convenții prin care unii oameni, puși în rolul de a judeca, dau sau primesc, condamnă sau pedepsesc. Și dacă a câștiga nu e altceva decât pedeapsa pe care o primim noi ca urmare a neputinței de a ne dărui cu totul – așa cum ar trebui -, celor de folos sufletului?
Mihai PĂTRAȘCU
