Rohia nu a fost pentru Nicolae Steinhardt un refugiu în afara lumii, ci locul în care toate drumurile vieții sale au căpătat un sens comun. Originea evreiască, formația juridică și literară, apropierea de marile spirite ale generației interbelice, experiența marginalizării, detenția politică, convertirea la creștinism și vocația scrisului nu s-au anulat unele pe altele odată cu intrarea sa în monahism. Dimpotrivă, la Rohia, ele s-au unit într-o identitate spirituală singulară. Mănăstirea maramureșeană a devenit spațiul unei sinteze între cultură și credință, între libertatea intelectualului și ascultarea monahului, între memoria suferinței și bucuria mărturisirii. În această ultimă etapă a existenței sale, legăturile cu Episcopul Iustinian Chira și cu viitorul Episcop Iustin Sigheteanul au avut o însemnătate aparte. Primul i-a oferit protecție, discernământ și legitimitate duhovnicească într-o epocă ostilă, iar al doilea i-a fost apropiat, stareț și martor al ultimelor sale clipe. Împreună, cei doi ierarhi au contribuit nu numai la destinul monahului Nicolae, ci și la păstrarea și transmiterea moștenirii sale.
Nicolae Aurelian Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă București, într-o familie evreiască. Tatăl său, Oscar Steinhardt, inginer și arhitect, participase la Primul Război Mondial, fusese rănit la Mărăști și decorat pentru curaj. Apartenența la iudaism nu trebuie privită ca un simplu detaliu biografic abandonat ulterior, iar convertirea sa nu poate fi redusă la formula schematică a unei treceri de la o identitate considerată inferioară la una superioară. Memoria originii evreiești a rămas prezentă în conștiința și opera lui Steinhardt, contribuind la sensibilitatea sa față de persecuție, excludere, demnitate și libertate. În anii regimurilor antisemite a fost îndepărtat din viața culturală tocmai din cauza acestei origini. Creștinismul său matur nu s-a născut, așadar, din disprețuirea rădăcinilor, ci dintr-o căutare îndelungată, intelectuală și existențială.
Primele apropieri de universul creștin s-au produs încă din copilărie. Îl fascinau clopotele bisericii din apropierea casei, obiceiurile creștine și atmosfera liturgică. La Liceul „Spiru Haret” a ales să participe la orele de religie creștină, fiind îndrumat de preotul Gheorghe Georgescu. Ulterior a studiat Dreptul și Literele la Universitatea din București, devenind în 1936 doctor în drept constituțional, sub îndrumarea reputatului jurist și filosof Mircea Djuvara. A frecventat cenaclul „Sburătorul” și s-a aflat în apropierea unor personalități precum Constantin Noica, Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Încă înainte de convertire, preocuparea sa pentru raportul dintre iudaism și creștinism era vizibilă în volumele publicate în franceză, între care Essai sur la conception catholique du Judaïsme și Illusion et réalités juives. Datele esențiale ale acestei formații sunt consemnate atât de sursele bisericești, cât și de sintezele realizate de Radio România Cultural.
Momentul decisiv al biografiei sale nu s-a produs însă într-o bibliotecă, într-o universitate sau într-o biserică liberă, ci în închisoarea Jilava. După arestarea prietenilor săi din așa-numitul lot Noica–Pillat, Steinhardt a fost presat să devină martor al acuzării. Refuzul de a depune mărturie împotriva lor a reprezentat prima sa mare convertire morală, anterioară botezului propriu-zis. Alegând solidaritatea în locul salvării personale, el a refuzat logica totalitară întemeiată pe frică, trădare și degradarea celuilalt. A fost arestat la începutul anului 1960 și condamnat la 12 ani de muncă silnică, degradare civică și confiscarea averii.
La 15 martie 1960, în celula 18 a închisorii Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat în credința creștină ortodoxă. Naș i-a fost Emanuel Vidrașcu, iar la săvârșirea Tainei au asistat deținuți aparținând mai multor confesiuni creștine. Tocmai această prezență diversă l-a determinat pe Steinhardt să vorbească despre caracterul ecumenic al botezului său. După eliberarea din 1964, Taina a fost desăvârșită la Schitul Darvari, prin Mirungere și Împărtășanie. Convertirea nu a înlăturat suferința, dar i-a schimbat sensul. Închisoarea, destinată de regimul comunist distrugerii persoanei, a devenit paradoxal locul nașterii sale spirituale.
De aici provine paradoxul central al Jurnalului fericirii. Fericirea despre care vorbește Steinhardt nu este satisfacție psihologică, optimism facil sau negare a răului. Ea este experiența libertății interioare dobândite în momentul în care omul încetează să mai fie guvernat de frică. Totalitarismul îi putea închide trupul, îi putea confisca bunurile și îi putea controla existența publică, dar nu îl mai putea sili să trădeze. Din această perspectivă, Steinhardt trebuie considerat mai curând un gânditor creștin al libertății decât un filosof creator al unui sistem în sensul clasic al termenului. Filosofia sa se exprimă prin eseu, memorie, critică literară, reflecție teologică și exemplu personal. Ideile sale nu sunt separate de biografie, deoarece adevărul, pentru el, trebuie trăit înainte de a fi formulat.
După eliberare și mai ales după moartea tatălui său, în 1967, Steinhardt a început să caute o mănăstire în care să se poată retrage. Statutul de fost deținut politic, supravegherea Securității și neîncrederea autorităților au făcut ca mai multe așezăminte să evite primirea lui. Întâlnirea cu Rohia s-a produs în contextul prieteniei cu Constantin Noica. În 1973, Noica i-a vorbit despre Episcopul-vicar Iustinian Chira și despre mănăstirea maramureșeană pe care acesta o condusese timp de aproape trei decenii. Steinhardt a început să viziteze Rohia, apropiindu-se treptat de obște și de starețul Serafim Man. Mănăstirea consemnează între stareții săi personalitățile care i-au definit spiritualitatea modernă, între care Iustinian Chira, Serafim Man și Iustin Hodea, iar perioada lui Steinhardt se înscrie în această continuitate duhovnicească, potrivit istoricului oficial al așezământului.
Rohia l-a cucerit printr-o combinație pe care o căutase întreaga viață. Era un loc retras, dar nu rupt de cultură, un spațiu al disciplinei monahale, dar și al ospitalității intelectuale. Acolo, Steinhardt putea fi în același timp monah, bibliotecar, eseist, predicator și interlocutor al oamenilor veniți să-l întâlnească. Începând din a doua jumătate a anilor 1970, el s-a ocupat de organizarea bibliotecii mănăstirii, iar stabilirea sa definitivă s-a produs la sfârșitul deceniului. La 16 august 1980 a fost tuns în monahism, în taină, în contextul represiunii comuniste. Arhimandritul Serafim Man, starețul care l-a primit efectiv în obște, a avut un rol direct și indispensabil, cu binecuvântarea și sub ocrotirea ierarhilor Iustinian Chira și Teofil Herineanu. Sursele biografice folosesc formulări diferite în privința săvârșitorilor propriu-ziși ai tunderii, dar converg asupra datei, asupra caracterului discret al momentului și asupra rolului hotărâtor al lui Serafim Man și Iustinian Chira.
Legătura dintre Nicolae Steinhardt și Iustinian Chira depășește cadrul unei relații administrative dintre un episcop și un monah. Iustinian fusese stareț al Rohiei între 1944 și 1973 și imprimase mănăstirii un profil aparte, întemeiat pe rigoare monahală, cultură, ospitalitate și curaj pastoral. După alegerea sa ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Clujului, a continuat să ocrotească Rohia și oamenii legați de ea. În anii în care instituțiile statului supravegheau atent atât mănăstirile, cât și foștii deținuți politici, acceptarea lui Steinhardt reprezenta un risc. Iustinian nu i-a oferit doar un adăpost, ci și o formă de protecție eclezială.
O mărturie semnificativă îl numește pe Steinhardt „dragostea și bucuria” Episcopului Iustinian și arată că stabilirea sa la Rohia s-a făcut cu acordul și binecuvântarea ierarhului, fără aprobarea autorităților comuniste. Același document păstrează un episod revelator. După călugărire, Steinhardt l-ar fi întrebat pe Iustinian dacă, devenit monah, mai are voie să scrie. Episcopul i-ar fi răspuns, după o pauză intenționată, că nu mai are voie să scrie așa cum scrisese până atunci, ci trebuie să scrie „și mai mult și mai bine”. Relatarea, cuprinsă într-un volum comemorativ dedicat Arhiepiscopului Iustinian, surprinde esența relației lor. Ierarhul nu i-a cerut intelectualului să-și mutileze vocația pentru a deveni monah. I-a transformat scrisul în ascultare și responsabilitate.
Încurajarea lui Iustinian a avut o importanță majoră. La Rohia, Steinhardt nu a abandonat cultura universală și nici nu a redus literatura la ilustrarea unor teze religioase. A continuat să scrie despre autori, cărți, pictură, cinema, drept, filosofie și teologie, interpretând cultura ca spațiu al întâlnirii dintre persoane. În anii petrecuți la mănăstire au apărut volume importante precum Critică la persoana întâi, Escale în timp și spațiu și Prin alții spre sine. Unele texte au fost afectate de cenzură, iar manuscrisele sale au continuat să se afle în atenția Securității. Jurnalul fericirii, redactat în mai multe versiuni, fusese confiscat prima dată în 1972, restituit și confiscat din nou în 1984. O versiune ajunsă în Occident a fost difuzată la Radio Europa Liberă de Monica Lovinescu, în 1988 și 1989. Protejarea omului și a operei sale trebuie înțeleasă, prin urmare, și ca un act de rezistență culturală.
Rohia nu l-a transformat pe Steinhardt într-un monah izolat în contemplare solitară. Chilia sa a devenit un punct de atracție pentru intelectuali, tineri, credincioși și oameni aflați în criză. Îi primea cu o politețe aproape ceremonioasă, cu umor, erudiție și atenție. Nu se comporta ca un proprietar al adevărului, ci ca un om care descoperise că adevărul creștin nu poate fi separat de libertate, curaj și iubirea concretă a aproapelui. Activitatea de bibliotecar avea ea însăși un sens spiritual. A organiza și a pune cărțile la dispoziția celorlalți însemna a transforma cultura din privilegiu personal în dar comunitar. Formula „dăruind vei dobândi” nu era pentru el un ornament retoric, ci legea unei existențe.
În această perioadă s-a format și relația sa cu tânărul monah Iustin Hodea, actualul Episcop al Maramureșului și Sătmarului. Iustin venise foarte tânăr în apropierea vieții monahale de la Rohia, a fost hirotonit diacon și apoi preot în anii 1983–1984, iar în 1985 a depus voturile monahale, avându-l naș de călugărie pe Episcopul Iustinian. Astfel, în jurul Rohiei s-a constituit o adevărată filiație spirituală. Iustinian era părintele și protectorul, Serafim Man era starețul care continuase rânduiala mănăstirii și îl primise pe Steinhardt, iar Iustin era tânărul ucenic chemat să ducă mai departe această moștenire.
Relația dintre Steinhardt și Iustin a avut o dublă mișcare. Monahul cărturar i-a oferit tânărului slujitor acces la un univers cultural impresionant și exemplul unei credințe trecute prin suferință. Iustin i-a oferit, la rândul său, apropierea concretă a comunității, grija frățească și continuitatea de care un om înaintat în vârstă și bolnav avea nevoie. În 1988, Iustin Hodea a primit conducerea provizorie a Mănăstirii Rohia, iar în ianuarie 1989 a fost numit stareț. În ultimele luni ale vieții lui Steinhardt, fostul ucenic devenise părintele administrativ și duhovnicesc al obștii. Această aparentă inversare a rolurilor exprimă logica profundă a monahismului. Autoritatea nu desființează ucenicia, iar ucenicul ajuns stareț nu încetează să păstreze recunoștință față de cel de la care a primit lumină.
Una dintre mărturiile cele mai tulburătoare despre această apropiere este legată de ultimele zile ale lui Steinhardt. În martie 1989, suferind de angină pectorală, părintele Nicolae a plecat de la Rohia spre Baia Mare, însoțit de starețul Iustin și de părintele Paisie Rogojan. Pe drum, a mărturisit că este tulburat de gândul că Dumnezeu nu i-ar fi iertat păcatele tinereții. Iustin i-a răspuns că o asemenea teamă este o ispită prin care trecutul încearcă să umbrească pacea unui om ce nu mai poate fi împins spre păcat. Episodul arată că, în ceasul slăbiciunii, marele eseist al curajului și libertății avea nevoie, asemenea oricărui om, de întărirea celuilalt. Iustin nu i-a răspuns ca admirator al scriitorului celebru, ci ca stareț și frate duhovnicesc.
Steinhardt a murit la 30 martie 1989, la Baia Mare, și a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Rohia. Moartea sa a survenit cu numai câteva luni înaintea prăbușirii regimului care îl anchetase, îl întemnițase, îi confiscase manuscrisele și îl supraveghease până aproape de sfârșit. Nu a apucat să vadă publicarea în țară a Jurnalului fericirii, apărut în 1991. Victoria sa nu a fost însă una politică în sens imediat. A constat în păstrarea libertății interioare și în transmiterea unei opere pe care instituțiile represive nu au reușit să o reducă la tăcere.
După moartea sa, Iustin Hodea a devenit unul dintre principalii păstrători ai memoriei monahului de la Rohia. Grija pentru chilia sa, pentru biblioteca mănăstirii, pentru Centrul Cultural-Monahal „Nicolae Steinhardt” și pentru valorificarea operei sale exprimă continuitatea unei relații care nu s-a încheiat în 1989. Presa l-a numit pe Iustin „ucenicul părintelui Nicolae”, subliniind atât apropierea lor, cât și implicarea sa ulterioară în conservarea moștenirii steinhardtiene. Datele biografice despre această filiație și despre preluarea stăreției sunt consemnate într-un portret dedicat Episcopului Iustin.
Înțelegerea ultimilor ani ai lui Nicolae Steinhardt impune, așadar, depășirea imaginii romantice a intelectualului care fuge din lume într-o mănăstire de munte. Rohia nu a fost o fugă, ci o împlinire și o formă discretă de prezență publică. Acolo, cultura a devenit slujire, scrisul a devenit mărturisire, iar libertatea a devenit exercițiu al responsabilității. Steinhardt nu a încetat să fie evreul care cunoscuse umilința antisemitismului, juristul preocupat de libertate, intelectualul format în dialog cu Europa sau fostul deținut politic. Toate aceste identități au fost asumate și transfigurate în existența monahului Nicolae.
Iustinian Chira și Iustin Hodea reprezintă cele două mari prezențe care încadrează această etapă. Iustinian este ierarhul care îi deschide ușa și îl protejează, asumând riscul de a primi un fost deținut politic urmărit de autorități. El înțelege că vocația culturală a lui Steinhardt nu trebuie reprimată, ci orientată spre mărturisire. Iustin este ucenicul care îi stă aproape, devine stareț în ultimele luni ale vieții sale și, după moarte, îi păstrează memoria. Primul face posibilă așezarea lui Steinhardt la Rohia, iar al doilea contribuie la prelungirea Rohiei lui Steinhardt în conștiința generațiilor următoare.
Destinul monahului de la Rohia arată că o convertire autentică nu înseamnă anularea trecutului, ci judecarea și integrarea lui într-un sens nou. Evreul Nicu Aurelian Steinhardt nu dispare pentru ca în locul său să apară artificial monahul Nicolae. Omul persecutat din cauza originii sale, intelectualul tentat uneori de jocurile sofisticate ale culturii, prietenul care refuză trădarea și deținutul botezat la Jilava se regăsesc cu toții în călugărul de la Rohia. Creștinismul său nu este unul al resentimentului, ci al libertății dobândite prin iertare.
De aceea, adevărata semnificație a Rohiei nu poate fi separată de cuvântul „acasă”. După decenii de nesiguranță, excludere și supraveghere, Steinhardt a găsit acolo nu doar un acoperiș, ci o comunitate care i-a recunoscut vocația. Prin Iustinian a primit ocrotire și binecuvântare, prin Serafim Man a fost primit în rânduiala concretă a vieții monahale, iar prin Iustin a dobândit un apropiat și un continuator. În acest triunghi duhovnicesc, opera lui Steinhardt și-a găsit mediul de maturizare, iar viața sa și-a găsit forma ultimă.
Rohia rămâne, astfel, mai mult decât locul în care Nicolae Steinhardt și-a petrecut ultimii nouă ani. Este cheia de lectură a întregului său destin. Jilava fusese locul convertirii și al libertății descoperite în captivitate. Rohia a devenit locul în care această libertate a fost transformată în dar. Între botezul săvârșit în secret într-o celulă și moartea petrecută sub semnul aceleiași supravegheri politice se întinde drumul unui om care a demonstrat că libertatea nu depinde în primul rând de împrejurări, ci de imposibilitatea conștiinței de a consimți la minciună. Iar în centrul acestui drum se află întâlnirea cu Hristos, trăită nu ca abandonare a culturii și a lumii, ci ca putere de a le iubi fără idolatrie, de a le judeca fără ură și de a le dărui celorlalți fără teamă.
Dan Cristian COARDĂ
