Arhiepiscopul nostru, Iustinian al Maramureșului și Sătmarului, printre multe vorbe de duh pe care le folosea, obișnuia să spună, la întâlnirile cu cei mai tineri, atunci când vedea o umbră de tristețe pe chipurile noastre, că un sfânt trist e un trist sfânt. Nu a deslușit niciodată tâlcul acestei vorbe și ne-a lăsat să interpretăm, după voia fiecăruia, aceste cuvinte. Am luat și unii dintre noi această vorbă și o rosteam uneori, când vedeam tristețe pe fețele celorlalți, dar nu am prins deplin sensul și adâncimea cuvintelor lui.
Astăzi, la mult timp după ce Arhiepiscopul nostru este mereu pomenit la slujbe și nu îl mai putem cerceta cu cuvântul și ființa, ne este tot mai clar că unele vorbe ale lui ne-au format, ne-au călăuzit și ne-au dăruit energia pentru a putea trece prin valurile vieții, în căutarea unor ape mai line. În primul rând, sfinții sunt zugrăviți cu predilecție într-o aură serioasă, fără a mima măcar o undă de zâmbet. Chiar dacă lumina de pe chipurile lor (sau din aura care le este prezentă întotdeauna) surprinde o pace de necontestat, fețele sfinților sunt mai degrabă orientate înspre tristețe decât spre bucurie. Ca și cum tristețea este un atribut al seriozității, al responsabilității și al protecției. Tristețea sfinților este semnul că lecția pe care o au de transmis este una adâncă, ce nu lasă loc interepretărilor sau nuanțelor de bucurie, ca să nu conducă cu nici o umbră de gând spre sfera unei deschideri spre plăcere. Sfinții au de îndeplinit roluri care nu pot fi făcute, în viziunea celor ce i-au zugrăvit, concepție ce își are rădăcinile adânci în zorii creștinismului, altfel decât în deplină responsabilitate, cu o asumare totală și cu o seriozitate care nu poate fi citită altfel. Pentru că ei sunt luntrașii sufletelor noastre, mereu supuse vitregiilor vremii și vremurilor, călătoare pe o mare veșnic învolburată și mereu încercată. Ei sunt garanții că, la capătul nopții drumurilor noastre, va fi lumina odihnei, a așezării, a stării. Aura lor e coroana credinței, care ne poate fi dată fiecăruia, dacă le urmăm exemplul și calea.
Un sfânt trist e un trist sfânt – tristețea sfințeniei și sfințenia tristeții se îngemănează profund, pacea adâncă și contemplația, privirea întoarsă spre interior dând impresia – greșită – de tristețe. Pentru că a fi orientat spre tine însuți, detașat de cele lumești (și de toate cele glumești), creează radiografia unei sobrietăți care echivalează cu o tristețe curată, numită în asceză străpungerea inimii. A avea inima străpunsă este, inevitabil, o sursă a durerii, pentru că durerea inimii este iradiantă și incontrolabilă, cu o singură excepție: când ea e străpunsă de iubire. Nu întâmplător Cupidon, șăgalnicul copil înaripat, cu săgețile lui fermecate (cunoscut în mitologia greacă ca Eros) țintește doar inima în jocul lui aparent nevinovat. Totodată, inima este organul care se spune că nu doare în mod direct, pentru că ea nu are receptaculi ai durerii. Înțepăturile la inimă sau disconfortul în piept nu sunt afecțiuni ale inimii, ci ale altor organe interne. Iar acest lucru se datorează – probabil – faptului că inima trebuie să fie mereu eliberată de orice suferință, iar singura străpungere a ei să poată fi făcută de săgețile iubirii (de oameni sau de Dumnezeu).
Îndemnul Arhiepiscopului Iustinian din ultimele întâlniri pe care le-am avut cu el era unul foarte clar: să ne bucurăm de viață! Chiar și în momentul în care rostea cuvântul bucurie aveai senzația că deschiderea din finalul cuvântului – și accentul puternic pus pe ultima silabă, lungind parcă vocala i – era ca o poartă către o lume minunată pe care ți-o arăta cu toată ființa lui de lumină plăpândă și puternică și nu aveai cum să o refuzi. Să putem trăi fiecare clipă și să lepădăm toată grija cea lumească, lăsând loc bucuriei! Ca și cum ar îndemna ca inima să ne fie străpunsă de iubire, iar singura noastră tristețe să se încadreze în tiparul sfinților, care au inima străpunsă doar de iubirea lui Dumnezeu!
Mihai PĂTRAŞCU
