Sunt oameni a căror biografie poate fi scrisă în ani, date, funcții și împliniri. Și sunt oameni a căror viață se citește mai ales în urmele pe care le lasă în sufletele celor din jur. În cazul Preasfințitului Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, cele două dimensiuni se întâlnesc într-un chip rar. Dincolo de reperele unei vieți bisericești impresionante, dincolo de demnități, de răspunderi, de ctitorii și de lucrare administrativă, rămâne chipul unui păstor care a crescut odată cu locul său, cu oamenii săi, cu credința acestui Nord de țară în care Ortodoxia nu este doar mărturisire, ci respirație, moștenire și rădăcină.
La 65 de ani, Preasfințitul Părinte Iustin nu este doar un ierarh aniversat. Este o conștiință vie a Maramureșului și Sătmarului, un om al Bisericii a cărui viață pare să fi fost așezată, de la început, sub semnul chemării. Născut în Rozavlea, în inima Maramureșului voievodal, din părinți creștin-ortodocși, Ștefan și Maria Hodea, copilul Ioan avea să poarte mai târziu numele de Iustin, nume primit în monahism și așezat sub ocrotirea Sfântului Iustin Martirul și Filosoful. Între numele de botez și numele călugăriei se află drumul unei vieți întregi, trecerea de la firescul copilăriei la asumarea unei slujiri care cere renunțare, răbdare, ascultare și ardere lăuntrică.
Puțini oameni își descoperă atât de devreme chemarea. La numai paisprezece ani, intrarea în obștea Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia nu a fost un simplu episod biografic, ci începutul unei legături care avea să-i definească destinul. Rohia nu este, pentru Maramureș, doar o mănăstire. Este un loc de veghe, de cultură, de rugăciune, de înaltă respirație duhovnicească. Acolo, tânărul venit din Rozavlea a învățat că slujirea nu începe cu vorbirea, ci cu ascultarea. Nu începe cu rangul, ci cu smerenia. Nu începe cu vizibilitatea, ci cu lucrarea tăcută, cu rânduiala, cu disciplina inimii.
De aceea, poate, parcursul Preasfințitului Părinte Iustin poartă în el o anumită așezare. Nu are nimic întâmplător, nimic grăbit, nimic căutat cu zgomot. Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-Napoca, slujirea ca diacon și apoi ca preot pe seama Mănăstirii Rohia, tunderea în monahism, studiile teologice de la Sibiu, formarea intelectuală și duhovnicească, toate acestea au construit, pas cu pas, nu doar un cleric, ci un om al Bisericii în sensul deplin al cuvântului. Un om pentru care teologia nu este simplă știință, ci lumină pusă în slujba vieții. Un om pentru care monahismul nu este retragere din lume, ci rugăciune pentru lume.
Numirea sa ca stareț al Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia, în 1989, vine într-un timp de mari frământări istorice. Era pragul dintre două lumi, iar România intra, cu neliniști și speranțe, într-o epocă nouă. În acei ani, în care multe se clătinau, Rohia avea nevoie de continuitate, de echilibru, de viziune și de curaj. Părintele Iustin a primit această responsabilitate nu ca pe o promovare, ci ca pe o cruce. Sub cârmuirea sa, obștea mănăstirii a crescut, iar Rohia și-a întărit lucrarea, devenind și mai limpede ceea ce era deja în conștiința credincioșilor, un far duhovnicesc al Maramureșului.
Apoi, alegerea sa ca Arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, cu titlul de „Sigheteanul”, în 1994, a deschis o nouă etapă. Hirotonia în arhiereu, săvârșită la Rohia, în locul în care începuse chemarea sa monahală, are o frumusețe simbolică aparte. Parcă viața însăși închidea un cerc pentru a deschide altul. Fratele de altădată, primit în mănăstire la paisprezece ani, devenea arhiereu în aceeași vatră de rugăciune. Nu pleca de la Rohia, ci ducea mai departe duhul Rohiei, îl purta în slujirea eparhiei, în întâlnirea cu preoții, cu monahii, cu tinerii, cu bătrânii, cu oamenii simpli ai satelor și orașelor din Maramureș și Sătmar.
A fi episcop în această parte de țară înseamnă mai mult decât a conduce o eparhie. Înseamnă a înțelege un popor cu memorie adâncă, cu sensibilitate puternică, cu respect pentru tradiție, dar și cu răni, neliniști și așteptări. Înseamnă a păstori oameni pentru care biserica nu este doar zidire, ci casă de suflet. Înseamnă a sta aproape de satul care se golește, de familia care se luptă cu greutățile, de tânărul care caută sens, de omul bolnav, de cel singur, de cel încercat, de comunitățile care au nevoie de sprijin, de cuvânt și de nădejde.
În toată această lucrare, Preasfințitul Părinte Iustin a știut să unească fermitatea cu blândețea, demnitatea cu apropierea, rânduiala cu inima. Sunt ierarhi care impresionează prin discurs. Sunt ierarhi care impresionează prin operă. Preasfinția Sa impresionează printr-o prezență care adună. Prin felul de a fi acolo unde Biserica are nevoie. Prin fidelitatea față de locurile din care a plecat. Prin respectul față de înaintași. Prin continuitatea unei școli duhovnicești maramureșene care l-a avut aproape pe vrednicul de pomenire Arhiepiscop Justinian, cel care i-a fost naș de călugărie și reper părintesc.
În 2016, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales Episcop al Maramureșului și Sătmarului, iar apoi, la Baia Mare, a avut loc întronizarea sa, nu era vorba despre un început rupt de trecut, ci despre o continuitate firească. Cel de-al 30-lea episcop al unei eparhii cu peste șase veacuri de existență primea o moștenire grea și frumoasă. O moștenire care nu se poartă cu triumfalism, ci cu responsabilitate. Iar Preasfințitul Părinte Iustin a știut, în acești ani, să ducă mai departe această responsabilitate printr-o lucrare pastorală, misionară, culturală, teologică, social-filantropică și administrativă care a întărit prezența Bisericii în viața comunității.
Există, în viața Preasfinției Sale, și o dimensiune intelectuală care merită privită cu atenție. Doctoratul în teologie, lucrarea despre personalitatea Sfântului Ioan Botezătorul între mărturie și mesianism iudaic, activitatea publicistică, participarea la simpozioane și preocupările culturale arată un ierarh pentru care credința nu se separă de gândire. Într-o lume în care zgomotul înlocuiește adesea profunzimea, iar reacția ia locul reflecției, asemenea oameni păstrează necesară legătura dintre rugăciune, cultură și discernământ. Biserica are nevoie nu doar de administratori ai prezentului, ci de conștiințe care pot citi vremea fără să piardă veșnicia.
Dar poate cea mai vizibilă și durabilă lucrare rămâne ctitorirea Catedralei Episcopale „Sfânta Treime” din Baia Mare, numită pe bună dreptate „Regina bisericilor din Eparhie”. O catedrală nu este doar o construcție. Nu este doar piatră, beton, arhitectură și efort financiar. O catedrală este o mărturisire peste timp. Este felul unei generații de a spune că Dumnezeu merită așezat în centrul cetății. Este o chemare la unitate, o icoană zidită a credinței, un semn că un popor nu trăiește numai din grija zilei de azi, ci și din nevoia de înalt, de sacru, de permanență.
Asumarea continuării lucrărilor la această catedrală, încă din 1999, spune mult despre Preasfințitul Părinte Iustin. O asemenea lucrare nu poate fi dusă înainte doar cu pricepere administrativă. Ea cere răbdare, tenacitate, credință și jertfelnicie. Cere puterea de a vedea ceea ce încă nu este terminat ca și cum ar fi deja luminat de rugăciunile celor care vor veni. Catedrala Episcopală din Baia Mare nu aparține doar prezentului. Ea aparține copiilor care vor intra acolo peste zeci de ani, bătrânilor care își vor găsi alinare, preoților care vor sluji, credincioșilor care vor aprinde o lumânare, generațiilor care vor privi spre turlele ei ca spre un reper al Ortodoxiei din Nord-Vestul României.
La 65 de ani, Preasfințitul Părinte Iustin poartă cu sine o viață care nu poate fi redusă la bilanț. Pentru că slujirea adevărată nu se măsoară doar în lucruri terminate, ci și în oameni ridicați, în lacrimi șterse, în curaj redat, în credință păstrată. Se măsoară în tăcerile din altar, în drumurile făcute către comunități, în binecuvântările date, în sfaturile rostite, în rugăciunile pe care nimeni nu le vede, dar care țin lumea.
Un episcop este, în sensul cel mai adânc, un veghetor. Cel care privește peste turmă nu de sus, ci cu răspundere. Cel care trebuie să vadă primejdiile, dar și rănile. Cel care trebuie să apere credința, dar și să mângâie omul. Cel care trebuie să păstreze rânduiala, dar și să nu uite niciodată că dincolo de orice instituție se află sufletul viu al persoanei. În această tensiune nobilă se așază și slujirea Preasfințitului Părinte Iustin, o slujire în care demnitatea arhierească se întâlnește cu rădăcina maramureșeană, iar rigoarea bisericească se împletește cu o anumită căldură părintească.
Poate că tocmai aceasta este imaginea care rămâne cel mai puternic. Un fiu al Rozavlei ajuns episcop, dar rămas legat de pământul său. Un monah al Rohiei ajuns păstor al unei eparhii istorice, dar purtând mai departe duhul ascultării. Un teolog format în școli înalte, dar atent la credința simplă a oamenilor. Un ctitor de catedrală, dar și un slujitor al altarului. Un om al instituției, dar și un părinte pentru cei care caută în Biserică nu doar reguli, ci lumină.
Aniversarea celor 65 de ani este, așadar, un moment de recunoștință. Recunoștință pentru viața pusă în slujba lui Dumnezeu. Recunoștință pentru fidelitatea față de Biserică. Recunoștință pentru demnitatea cu care reprezintă Maramureșul și Sătmarul în viața ortodoxă românească. Recunoștință pentru ceea ce a zidit, la propriu și la figurat. Recunoștință pentru ceea ce continuă să semene în ogorul credinței.
Într-o vreme în care reperele se schimbă repede, iar oamenii caută adesea puncte stabile de sprijin, Preasfințitul Părinte Iustin rămâne una dintre aceste prezențe așezate. Nu prin spectaculos, ci prin continuitate. Nu prin zgomot, ci prin lucrare. Nu prin promisiuni, ci prin statornicie. Iar statornicia, într-o lume grăbită, este deja o formă de mărturisire.
La mulți ani, Preasfințite Părinte Iustin. Cu sănătate, cu pace, cu putere de slujire și cu aceeași lumină a credinței care v-a însoțit de la Rozavlea la Rohia, de la altarul mănăstirii la demnitatea arhierească, de la începuturile smerite ale chemării până la responsabilitatea de astăzi. Dumnezeu să vă dăruiască ani binecuvântați, iar Maramureșul și Sătmarul să vă poarte în rugăciune așa cum, vreme de decenii, le-ați purtat și le purtați în inima Preasfinției Voastre.
Dan Cristian COARDĂ
