Colegiul Național «Gheorghe Șincai» Baia Mare • 2025–2026
Cronica unui an școlar în condiții de ostilitate binevoitoare
Septembrie: Când anul începe cu o tăcere grea
Există ani școlari care încep cu entuziasm, cu miros de caiete noi și cu promisiuni bine intenționate. Anul acesta a început cu o tăcere. În primele zile de septembrie, am aflat că Eduard Danea, elev în clasa a IX-a C, împreună cu tatăl său au murit într-un accident de mașină. Doi oameni. O familie. Un băiat care abia pășise pe ușa colegiului nostru și căruia nu apucasem să-i știm bine nici vocea. Îl știam din gimnaziu, mereu vesel, sufletul terenului de sport, mereu optimist.
Nu există o formulă pedagogică pentru astfel de momente. Nu există un manual al gestionării durerii colective. Există doar oameni — profesori, colegi, părinți — care se uită unii la alții și înțeleg, fără cuvinte, că această meserie înseamnă și asta: să fii prezent în clipele în care prezența contează mai mult decât orice notă sau orice olimpiadă.
Restul lunii septembrie a decurs cu acea gravitate discretă specifică oamenilor care știu că viața e fragilă, dar care se întorc, totuși, la tablă. Pentru că altceva nu știu mai bine.
Octombrie: Pierderea unui căpitan
Dacă septembrie ne-a reamintit că suntem muritori, octombrie ne-a reamintit că instituțiile sunt, și ele, vulnerabile. La finele lunii, Colegiul nostru a pierdut directorul, răpus de o boală care nu se negociază și nu acceptă contestații. Un om care condusese școala cu relativă autoritate și cu demnitate, Leonard Mardar, s-a stins, lăsând în urmă un gol pe care birocrația nu îl poate completa cu niciun act în trei exemplare. Umorul lui, uneori greu de digerat, a dispărut și a lăsat loc unei liniști acoperite doar de inerția și rutina cotidiană.
Schimbările de conducere în învățământ seamănă, uneori, cu schimbările de vreme în Maramureș: bruște, inevitabile și cu urmări mai lungi decât evenimentul în sine. Dar — și aici intervine prima notă optimistă a cronicii mele — vidurile de putere au darul de a scoate la iveală energie latentă. Oameni care până atunci tăcuseră politicos au început să propună. Unii oameni care așteptaseră permisiunea au început să acționeze.
Uneori, o pierdere deschide o ușă.
Noiembrie – Ianuarie: Revenimentul sau Arta de a face ordine (la propriu și la figurat)
Noua conducere, cu o oarecare întârziere instalată, a adus cu ea ceva rar în instituțiile de stat: inițiativa. Nu reforma spectaculoasă, nu discursul grandilocvent, ci gestul concret — sala profesorală a fost reorganizată, s-a discutat despre calitatea vieții din școală, despre cum arată locul unde profesorii își beau cafeaua și își plâng catalogul. Pare minor. Nu este.
Un profesor care se simte respectat în sala profesorală are mai multe șanse să fie un bun profesor în clasă. Psihologia mediului nu e o fantezie scandinavă — e știință aplicată. Că am ajuns să discutăm despre ergonomia sălii profesorale ca act de management educațional e, în fond, un semn de maturitate instituțională. Sau, mai puțin pompos: în sfârșit, cineva a schimbat și becul ăla ars de lângă o banală cafetieră. Contributorii, discreți, au fost observați. Merită mulțumiri.
Spiritul competitiv a fost stimulat cu energie proaspătă. Olimpiadele și concursurile școlare au fost reimpulsionate ca priorități asumate, nu simple bifări administrative. Profesorii-coordonatori au simțit că munca lor de pregătire e văzută și apreciată. Puțin, dar suficient.
Activități extrașcolare sau Școala ca spațiu al vieții reale
Colegiul nostru a fost, în acest an, o scenă vie. Am găzduit Conferințele Dilema cu tema «Minunata lume veche» — un titlu care sună nostalgic, dar care a generat dezbateri foarte prezente, foarte actuale. S-au discutat idei, nu s-au bifat clișee. Elevi și profesori deopotrivă au ieșit mai bogați cu câteva întrebări bune — și asta e, după opinia mea, cel mai bun rezultat al oricărei conferințe.
Pe terenul de sport, Șincaiul a vibrat la baschet, volei și fotbal. Competițiile au adus cu ele ceva pe care nicio oră de educație antreprenorială nu îl poate preda direct: bucuria victoriei oneste și demnitatea înfrângerii asumate. Sportul rămâne, din fericire, unul dintre puținele domenii unde rezultatul nu se negociază la minister.
Taberele și evenimentele diverse au completat tabloul unui an în care școala a înțeles că educația nu se întâmplă doar între patru pereți și în intervalul orar 8–14. Viața e cea mai bună sală de clasă. Noi am deschis geamul.
Primăvara olimpică: Gala performanței
Spre finalul anului, Gala Olimpicilor Șincaiști a celebrat ceea ce această școală știe să facă mai bine decât se laudă singură: să formeze minți. Pe scena galei s-au aflat elevi calificați la faza națională a olimpiadelor, alături de profesorii lor coordonatori, de părinți și de reprezentanți ai elitei locale. Un eveniment fără fum de scenă, fără discursuri de umplutură — cu substanță.
Catedrele și-au arătat rodul: literatura română cu analiza ei fină și cu dragostea pentru limbă și comunicare civilizată; matematica și informatica cu rigoarea și cu frumusețea lor austeră; științele naturii — biologia, fizica, chimia — cu curiozitatea lor fertilă față de lume; științele socio-umane cu întrebările lor incomode și necesare; limbile străine cu deschiderea lor spre celălalt; geografia, istoria și religia cu memoria activă față de cine suntem și de unde venim; sportul și artele cu energia lor creatoare și liberatoare. Să nu uităm CDI-ul, care este un fel de ”gară centrală” a școlii noastre.
Acum, că tot veni vorba de cifre — și matematicienii noștri vor aprecia că în sfârșit apar niște date concrete — iată tabloul statistic al anului: dintr-un efectiv de puțin peste 1.000 de elevi, jumătate s-au înscris la olimpiade și concursuri de tot felul. Nu din obligație, ci din acel instinct sănătos de a-și măsura forțele. Peste 300 au concurat efectiv la olimpiadele școlare, aproape 80 s-au calificat la faza națională, iar aproape 20 s-au întors acasă cu premii și mențiuni. Adică, dacă facem un calcul sumar: în fiecare cinci elevi ai Șincaiului, unul a ajuns la naționale. Și în fiecare patru care au ajuns la naționale, unul a urcat pe podium. Nu e puțin lucru pentru o școală care funcționează în condiții de austeritate bugetară și exces de formulare.
Dar olimpiadele școlare sunt doar o parte a poveștii. Elevii noștri au concurat cu cei mai buni din țară și pe tărâmuri mai puțin convenționale: film de scurtmetraj — locul 1 pe țară; eseu filosofic — locul 1 pe țară; concursuri de științe aplicate, dezbateri, planuri de afaceri, marketing, științe juridice, sporturi individuale. Nu avem încă o contabilizare completă a tuturor reușitelor — inventarul e în lucru — dar spiritul competitiv există, pulsează și nu se lasă descurajat. Ceea ce, în contextul anului pe care l-am traversat, e aproape miraculos.
Elevii calificați la naționale nu sunt accidente norocoase. Sunt rezultatul unor ore suplimentare neplătite, al unor profesori care au rămas după program pentru că le pasă — nu pentru că primesc un spor pentru asta. Sunt, în fond, cea mai bună dovadă că etica profesională supraviețuiește și în absența stimulentelor materiale.
Un adio cu două fețe: Pensionări la final de an
Orice an școlar care se respectă rezervă ultimele pagini pentru despărțiri. Anul acesta, ne-am luat rămas bun de la doi colegi de catedră, ambii profesori de matematică — disciplina care, cu logica ei implacabilă, nu lasă loc pentru sentimentalism, dar care, prin oamenii care o predau, poate fi extrem de emoționantă.
Doamna Viorica Brisc, transferată la Șincai abia în 2020, și-a încheiat discret și demn o carieră didactică ce a traversat jumătate de țară — de la Panciu, în Vrancea, până la Câmpulung Moldovenesc, și de acolo la Baia Mare, prin una dintre acele decizii de viață pe care le numim «căsătorie» și care au și ele efectele lor geografice. A predat cu seriozitate, a diriguit o clasă de a XII-a până la capăt și a lăsat în urmă, printre altele, amintirea unui accent moldovenesc care a dat o anumită melodie coridoarelor noastre. La mulți ani, doamnă Viorica!
Și apoi — Nicolae Mușuroia. Unii oameni se pensionează. Alții lasă un gol. Profesorul Mușuroia face parte din a doua categorie. O carieră întreagă dedicată matematicii la Șincai, generații de elevi formați cu rigoare și cu pasiune, rezultate la olimpiade care ar fi onorat orice colegiu din țară — și un stil personal inconfundabil, care a făcut din orele lui un reper pentru toți cei care au avut privilegiul să le frecventeze. Există profesori care predau o materie. Și există profesori care predau o atitudine față de gândire. Mușuroia a fost, incontestabil, din a doua categorie. Îl pierdem din cancelarie, dar nu din memorie. La mulți ani, domnule profesor!
Finală de an: O umbră în lumina de iunie
Ceremoniile de final de an au fost, în cea mai mare măsură, depolitizate — un progres real față de tradiționalele tribune cu discursuri de protocol rostite de persoane care nu cunosc niciun elev din sală. A rămas esențialul: elevii, profesorii, părinții, emoția autentică. O absolvire e un moment de viață, nu o ședință plenară. Că în sfârșit am tratat-o ca atare e un semn de sănătate instituțională.
Și totuși, bucuria de final de an a fost umbrită de o veste care a atins direct comunitatea absolvenților: Ionuț Gane, elev al clasei a XII-a B, a suferit un accident grav și se luptă, în aceste zile, pentru viață. Îl purtăm în gând pe Ionuț și familia lui — cu speranța că tinerețea, medicina, caritatea noastră și voința lui vor înclina balanța în favoarea vieții. Unele pagini ale unui an școlar nu se închid odată cu ultima notă din catalog.
Ce ne frânează: Un inventar onest
N-ar fi un eseu realist dacă n-ar numi și pietrele (scrupulele) din drum. Relația cu inspectoratul rămâne, adesea, mai degrabă un raport de subordonare decât un parteneriat educațional. Birocrația excesivă consumă energie creativă — energie pe care profesorii ar putea-o investi în elevi, nu în dosare. Mărirea normei didactice fără compensare salarială echivalentă e o ecuație pe care orice elev de clasa a X-a o poate rezolva: dai mai mult, primești mai puțin.
Ajustarea negativă a veniturilor — eufemism elegant pentru scăderea reală a puterii de cumpărare — a produs ceva previzibil: demotivare. Nu la toți, nu complet, nu definitiv — dar suficient cât să se vadă. Învățământul nu poate fi o vocație de unică folosință. Vocația are nevoie și de pâine.
Și totuși — și acesta e paradoxul frumos al acestui an — oamenii au continuat. Au predat, au pregătit, au îndrumat, au organizat, au participat. Pentru că factorul uman, atunci când e de calitate, nu se reduce la condiții. El le depășește.
Concluzie: Etica ca fundament și comunitatea șincaistă ca proiect
Ce a ținut laolaltă un an care a început cu doliu, a traversat o schimbare de conducere, a navigat printr-un mediu economic ostil și a ajuns, totuși, la o Gală a Olimpicilor, la un locul 1 pe țară la eseu filosofic, scurtmetraj, informatică aplicată și la ceremonii demne? Un singur lucru: etica.
Etica profesorului care pregătește elevul sâmbătă dimineața fără să fie plătit pentru asta. Etica dirigintelui care sună părintele îngrijorat la ora 22. Etica colegului care preia o sarcină pentru că altcineva nu poate. Etica instituțională care alege să facă o ceremonie pentru oameni, nu pentru tribună.
Dar dincolo de etică — și poate mai important pe termen lung — este comunitatea. «Comunitatea șincaistă» nu e o sintagmă de PR. E un proiect în construcție, cu fundații vizibile deja: elevi care se întorc să mentoreze, profesori care rămân după program fără să fie întrebați, părinți care se implică, absolvenți care nu uită. Dacă reușim să dăm consistență acestui termen, dacă transformăm apartenența la Șincai dintr-un simplu fapt biografic într-o identitate activă — atunci viitorul chiar sună bine, dincolo de piedicile inerente.
Etica nu e un concept abstract rezervat orelor de filosofie. E practica zilnică a oamenilor care aleg să facă bine chiar și atunci când sistemul nu îi răsplătește pe măsură. La Șincai, în acest an, am văzut această practică. Și merită numită.
La mulți ani, Șincai!
Prof. Gavril Ardusătan
