Prima definiție a substantivului întâlnire, precum și a verbului aferent, este dată de hazard, de întâmplare. A întâlni este a da întâmplător peste cineva sau ceva, a se încrucișa în drum cu cineva. A doua accepțiune a termenului deja are greutatea unei înțelegeri, întâlnirea fiind ceva stabilit, aranjat, programat. Dacă ne dăm întâlnire cu cineva, înseamnă că avem ceva în comun cu acea persoană, iar astfel se elimină gradul de întâmplare; mai mult chiar, aceasta se transformă în mod clar într-o înțelegere. Frumusețea – și bogăția limbii române – este dată de alte valențe ale aceluiași termen, respectiv găsire sau descoperire. Mai mult chiar, o altă accepțiune – foarte răspândită – este și cea de confruntare, în special în competițiile sportive. Întâmplare, înțelegere, găsire, descoperire, confruntare – aceste cuvinte par să nu aibă prea multe în comun, cu excepția găsirii și a descoperirii, care implică într-un oarecare grad și căutarea. Deși se poate găsi ceva întâmplător, cum au fost înregistrate și descoperiri din greșeală sau hazard. Definițiile acestea, în realitatea care le cuprinde, dacă sunt asociate sferei pozitive, acordate cu noțiunea de bucurie, de exemplu, se convertesc foarte ușor în întâlniri. Pentru că dacă dai de cineva întâmplător pe stradă, există un sâmbure de bucurie, fapt ce dă sens întâlnirii – dacă nu, nici nu mai menționăm că am avut o întâlnire (sau că ne-am întâlnit întâmplător cu cineva), pentru că dacă e o persoană pe care nu o agreem, poate trecem strada sau ne îndreptăm privirea spre altceva, tocmai pentru a evita întâlnirea. Ca urmare, întâlnirea nici nu a avut loc… Înțelegerea are o doză importantă de aport sufletesc, altfel nu ar conduce la întâlnire. Găsirea și descoperirea, că e vorba de un obiect pierdut sau de ceva important, întotdeauna conțin o bucurie sufletească. De fapt, bucuria descoperirii este una din cele mai frumoase – și mai motivante – aspecte ale existenței omenești, ea dă tonul și energia pentru a ne continua drumul prin hățișul existenței.
Bunicii noștri aveau posibilități extrem de reduse de a se întâlni, dar și de a călători. Eminamente rurală, România începutului de secol XX nu prea oferea condiții – și mijloace – de deplasare. Întâlnirile bunicilor noștri se dădeau – sau se întâmplau – la muncile câmpului, pe țarini, iar alegerea partenerilor de viață în cel mai bun caz era orientată înspre satele vecine. Îmi aduc aminte de bunicii mei care spuneau că se mai întâlneau în funcție de un program precar al unor autobuze prăfuite… Stațiile de autobuz deveneau puncte de reper pentru ei, iar locurile de întâlnire – aceste stații care acum nici nu mai există -, erau pline de valențe sufletești și de încărcături emoționale.
Părinții noștri au făcut – în mare parte – facultatea în orașe îndepărtate din țară, specializările dorite (și urmate de ei) fiind la multe sute de kilometri distanță față de locurile unde s-au născut. Întâlnirile lor au fost în mare parte rezultatul studiilor la facultățile urmate și momentul vacanțelor – și al separării lor – era cu preponderență umplut de dorințele de a se revedea; ca urmare, întâlnirile lor se dădeau în gări, care erau puncte de reper sufletesc și locuri care erau marcate de așteptări, lacrimi, întâlniri. Orele întregi petrecute în trenuri pline de călători erau experiențe de viață care, prin pasagerii care le frecventau, umpleau goluri, dar și marcau descoperiri diverse, plinind și împlinind timp.
Pentru noi, cei care am urcat într-un avion destul de târziu, ca ani, în ultima perioadă călătoria cu avionul devine un fapt banal, iar întâlnirile ni le dăm în aeroporturi, de multe ori nu doar în țări diferite, dar chiar pe continente diferite. Ajungem, pentru anumite destinații, să schimbăm 3 avioane într-o singură zi – și acest lucru devine parte din banal. Călătorim în locuri unde ajungem cu mult înainte ca sufletul nostru să fie acolo, pentru că sufletul are ritmul și viteza lui, nefiind capabil să călătorească – fizic – la fel de repede ca și viteza cu care ne deplasăm noi acum. Ne deplasăm sute de kilometri – poate chiar mii – pentru o strângere de mână sau pentru o tranzacție. Pentru o întâlnire.
Ultima sută de ani a marcat puternic locurile de întâlnire dintre oameni… În acest context, ne punem întrebarea pertinentă: oare copiii noștri unde se vor mai întâlni? Și cum? Ce va însemna pentru ei întâmplarea, înțelegerea, găsirea, descoperirea, confruntarea? Cum și ce formă vor mai avea ele? Cum își vor marca ei întâlnirea? Ce va însemna pentru ei hazardul? Dar bucuria? Oare ce definiții va mai găsi termenul, sau ce accepțiuni i se vor mai atribui?
Mihai PĂTRAȘCU